Dumnezeu ne așteaptă să coborâm lângă El!

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Mântuitorul Hristos le vestise ucenicilor Săi că se vor sui la Ierusalim, iar El va fi dat în mâinile celor fără de lege: „Iată ne suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin proroci despre Fiul Omului”. Ucenicii n-au înțeles atunci aceste cuvinte, fiindcă ochii lor erau ațintiți asupra mulțimilor care Îl înconjurau și Îl aclamau pentru învățătura Lui și pentru minunile pe care le săvârșea. Se contura din ce în ce mai mult ideea că El este Cel care va izbăvi pe Israel și va aduce pace în popor. Nimeni nu rămânea indiferent la prezența Fiului Omului, nici chiar cei mai puternici și bogați oameni ai momentului. Unul dintre acești oameni era Zaheu, mai-marele vameșilor din Ierihon.

Ierihonul este una dintre cele mai vechi așezări umane cunoscute până astăzi și el a fost martorul unor minuni săvârșite de Mântuitorul. Cea despre care ne vorbește astăzi Sfânta Evanghelie este o adevărată icoană a „faptelor vrednice de po­căință”, așa cum predica Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan, și anume pocăința vameșului ­Zaheu.

Iudeii cuceriseră cetatea Ierihonului în timpul lui Iosua Navi, urmașul lui Moise la conducerea poporului evreu, cel care i-a condus pe iudei în pământul făgăduinței (sec. XII î.Hr.). Ca să-l cucerească, iudeii au trimis mai întâi două iscoade în cetatea Ierihonului și acestea n-au găsit scăpare decât în casa unei desfrânate, Rahab, din pricina fărădelegilor locuitorilor ei. De aceea, întreaga cetate avea să fie blestemată și trecută prin ascuțișul sabiei, mai puțin casa lui Rahab, femeia păcătoasă. Și astăzi, Ierihonul are trăsăturile unui loc neprimitor, fiind așezat ca într-o oală, aflat mult sub nivelul mării, ceea ce face ca uneori căldura din cetate să fie greu suportabilă pentru om. În această atmosferă apăsătoare, abuzurile se întâlneau la tot pasul, nedreptățile erau multe.

Coborârea este mai anevoioasă decât urcarea, ea este asemenea întoarcerii fiului risipitor

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul a intrat în această cetate și, încă de la intrare, l-a vindecat pe un orb din naștere care cerșea. Orbul era un om neluat în seamă de mulțime, iar unii îl certau că strigă prea tare către Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul a venit lângă cel orb și, venind, l-a vindecat. Mulțime multă de popor Îl înconjura. Privind mulțimea debusolată, El căuta la adâncul sufletelor: „Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu mine”, spune psalmistul. Mulți încercau să se atingă de El și să-i câștige bunăvoința, alții Îl judecau pentru că se oprea și vorbea cu cei păcătoși. În această mulțime de oameni, Mântuitorul distinge chipul unui om, un adevărat păcătos în ochii mulțimii, Zaheu vameșul.

Atent la cele mai multe dintre detalii, Sfântul Evanghelist Luca nu ne spune despre Zaheu prea multe, ci ceea ce era mai vizibil în ochii tuturor: că era mai-marele vameșilor și era bogat. Apoi, mic de statură fiind și curios să vadă pe Mântuitorul, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, știind că pe acolo avea să treacă. Faptul că era dintre vameși și era bogat spune ceea ce credeau oamenii despre el. Așa facem și noi, ținem minte numai cele ce se văd sau se spun de către oameni, ne oprim la opinia sau oprobriul public. Despre vameși cunoaștem că erau oamenii de încredere ai romanilor. Ei calculau și încasau birurile impuse de cuceritori. Cel mai adesea, cele agonisite de ei erau obținute prin fraudă și silnicie, de aici ura tuturor fraților de un sânge cu ei.

Auzind că Mântuitorul avea să treacă pe acolo, Zaheu a dorit să-L vadă și s-a gândit unde este mai bine să se așeze. S-a suit într-un sicomor, sicomorul lui. Așa s-a socotit pe sine: mai sus decât ceilalți și singur în cele ale lui. Nu schimbase nici o vorbă cu nimeni, ci doar s-a suit și privea. Ajungând în dreptul lui, Mântuitorul a privit în sus către el și i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!” Ziditorul atoate a privit către omul care se înălțase acolo unde nu-i era locul și nu l-a mustrat, nici nu i-a vestit vreo pedeapsă, ci i-a spus că este de trebuință ca El să rămână în casa lui. Și Zaheu a crezut cele spuse și a ascultat. A coborât degrabă, bucurându-se. S-a suit din curiozitate și din mândrie în sicomor ca să-L vadă, dar s-a coborât cu smerenie și bucurie că Mântuitorul va rămâne în casa lui. A pus început bun coborându-se. Nici măcar nu Îl invitase. Așa este Dumnezeu: Atotputernic întru bunătatea Lui. De unde știa Zaheu cine este El? Auzise oare de la alții că înviase pe morți, că vindecase pe leproși, pe orbi sau ologi? Cum a înțeles el că este de trebuință să coboare din înălțimea mândriei lui? Ce gânduri îl însoțeau căutând să coboare din copac? Cât de minunat este să știi că Dumnezeu te așteaptă să cobori lângă El!

Zaheu a coborât nu numai să-L vadă pe Mântuitorul, ci a coborât în iadul și în cetatea blestemată (Ierihonul) a sufletului său. „În casa ta trebuie să rămân!”, spune Mântuitorul, adică nu este de ajuns să Mă vezi, ci trebuie să vii după Mine, să rămâi cu Mine ca să fii ucenic al Meu, să înveți să fii smerit și să iubești pe aproapele tău. Coborârea este mai anevoioasă decât urcarea, ea este asemenea întoarcerii fiului risipitor, o golire de sine. În văzul mulțimii, nu s-a rușinat să-și vadă toate fărădelegile, să primească a se coborî mai jos decât toți cei de față. Atunci și-a deschis casa și inima: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, căci dacă de la un drept te aștepți să auzi cuvinte de înțelepciune, cu atât mai minunat este să le auzi din gura celui păcătos!

Vindecarea mai-marelui vameșilor

Zaheu și-a găsit drumul către Ierusalim, de la Ierihonul agonisirii nedrepte la smerenia jertfei curățitoare a sufletului. Nu singur a găsit drumul, ci chemat de Dumnezeu în casa Lui, în Biserică, uitând pentru totdeauna obârșia păcatului strigător la cer, fiindcă asuprirea văduvelor, a orfanilor, a semenilor, este păcat strigător la cer. De aceea zice: `de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, arătând aici măsura judecății lui Dumnezeu prin cuvintele lui. De acum, Zaheu nu mai este slugă și rob al păcatului, ci fiu al dreptății, fiindcă `oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului, iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”. (Ioan 8, 34-36)

Vindecarea lui Zaheu pare o vindecare atipică, fiindcă suntem obișnuiți să auzim că boala este numai în trup. Astăzi se spune adesea că pe preot și pe medic îi chemi doar când ești bolnav. Oare știa Zaheu de boala lui atunci când se urcase în sicomor? Unde este rătăcirea celor mulți? Iat-o! „Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.” Sfântul Evanghelist Luca întregește aici icoana pocăinței lui Zaheu cu realitatea zilelor noastre, a celor care nu intră în biserică și nu Îl primesc pe Dumnezeu în casa sufletului lor. Aceștia sunt cei care, în locul lui Zaheu, nu s-ar fi bucurat de chemare, ci ar fi negociat, ar fi pus la îndoială și lucrarea, și sfințenia lucrării lui Dumnezeu. Mulți poate L-au chemat pe Mântuitorul în casa lor, dar n-a intrat. Zaheu nici măcar nu Îl chemase, ci Dumnezeu Însuși a binevoit să intre și, prin mărturisirea lui Zaheu, toată casa lui s-a binecuvântat, a devenit cetate a Ierusalimului ceresc. „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” Fiul lui Avraam și Fiul Omului, iată o parabolă a zilelor noastre, a vindecării de patima bogăției nedrepte! Să luăm aminte!

Zaheu vameșul poate fi considerat unul dintre cei înviați de Mântuitorul din moartea neștiută a păcatului. Cu atât mai minunată este pentru noi această minune a vindecării vame­șului Zaheu, cu cât Mântuitorul Însuși spune: „Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!”. Zaheu ne învață că despre bogăție se poate sta de vorbă și altfel, în afara ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde „comorile nici de molie, nici de rugină nu se strică și unde furii nu le sapă şi nu le fură”. Credem noi aceasta? Așadar, prin mărturisirea curată a păcatelor și prin pocăința lucrătoare a toată bunătatea, să ne adunăm comoară în ceruri și să-L slăvim pe Dumnezeu în veci! Amin.

* Pr. conf. dr. Adrian Ivan, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova