Dumnezeu Tatăl, sfârşit al drumului oricărui pelerin

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

În Evanghelia acestei Duminici regăsim personajele Duminicii precedente. Fiul cel mic este echivalentul vameşului care s-a îndreptat prin rugăciunea sa de pocăinţă, fiul cel mare este fariseul care se socoteşte pe sine drept şi mai bun decât ceilalţi, iar tatăl este Dumnezeu, Care, deşi nu este conturat ca personaj în Pilda Vameşului şi a Fariseului, este totuşi prezent acolo ca destinatar al rugăciunilor celor doi. Vom observa de-a lungul Postului Mare că citirile şi cântările sfintelor slujbe vor reveni constant asupra acestor tipologii, îndemnându-ne să vedem păcatul nostru şi să ne pocăim, să fugim de formalism, mândrie şi împietrire a inimii şi să privim spre Tatăl ca spre un părinte primitor şi iertător. Avem, deci, în pilda de astăzi trei personaje: fiul cel mic, în prima parte, fiul cel mare, în a doua parte, şi tatăl, prezent de la un capăt la altul. De aceea, interpretarea pildei se poate face din perspectiva fiecăruia dintre aceştia.

Regret şi pocăinţă

Fiul cel mic ne aminteşte în anumite privinţe de Esau, fiul Patriarhului Isaac şi fratele Patriar­hului Iacov. Esau, fiind vânător, trăia mult timp departe de casă, lucru la care năzuia şi mezinul din pildă. Îi uneşte, apoi, faptul că amândoi au renunţat cu uşurinţă la moştenirea părintească şi la drepturile fieşti: Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte (Facere 25, 29-34), iar fiul cel mic a risipit averea primită de la tatăl său trăind în desfrânare într-o ţară străină. Îndepărtarea de casa părintească şi renunţarea la propria moştenire şi tradiţie în schimbul unei salvări de moment sau a unei plăceri trecătoare descoperă în cei doi o anumită dimensiune a modernităţii. Oare nu sunt la modă astăzi dezinteresul faţă de trecut sau respingerea în bloc a propriei istorii, blamarea înaintaşilor şi abandonarea idealurilor lor în schimbul unor mentalităţi străine? Nu reprezintă bunăstarea şi desfătarea trupului binele suprem? În lumea de astăzi Esau şi fiul risipitor şi-ar găsi cu siguranţă destui avocaţi. Scriptura arată însă că amândoi au văzut în cele din urmă că au greşit şi că le-a părut rău. Însă de aici începe deosebirea sau chiar contrastul dintre ei. Esau se opreşte la regrete, pe când fiul cel mic ajunge la pocăinţă. În Esau nu vedem remuşcare, el nu se învinovăţeşte pe sine însuşi, ci îl găseşte responsabil pe fratele său Iacov (Facere 27, 26). Pe de altă parte, în fiul risipitor are loc o mişcare profundă: el îşi vine în sine. Această dezmeticire sau trezire este începutul pocăinţei. Acum el înţelege că e singurul vinovat pentru starea în care a ajuns, că a greşit faţă de tatăl său şi şi-a pier­dut vred­nicia de fiu şi că singura salvare este întoarcerea smerită la casa părintească. Acestea sunt gândurile pocăinţei pe care Biserica doreşte să le sădească în minţile credincioşilor în această perioadă a Triodului. Cu menţiunea că, precum orice lucrare mântuitoare, şi pocăinţa este o împreună-lucrare a lui Dumnezeu şi a omului, a iubirii Tatălui şi a libertăţii fiilor. Mai presus de un simplu proces psihologic, pocăinţa este o restabilire în noi, prin har şi nevoinţă, a stării de fii, stare de care ne-am îndepărtat prin păcat.

Iertare şi mânie

Pilda ne spune că fiul risipitor are un frate mai mare, care se socoteşte a fi un om corect şi drept şi care îl condamnă pe fratele întors acasă. Acest frate mai mare pare a fi un urmaş al profetului Iona. Între cartea lui Iona şi pilda acestei Duminici există câteva asemănări. În primul rând, ambele vorbesc despre revărsarea milei şi a iertării lui Dumnezeu asupra păcătoşilor care se pocăiesc. Şi locuitorii cetăţii Ninive şi fiul cel mic s-au pocăit de faptele lor rele. În cartea lui Iona sunt menţionate şi faptele pocăinţei colective: „Au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici” (Ioan 3, 5). De asemenea: „Au strigat către Dumnezeu cu toată puterea şi fiecare s-a întors de la calea lui cea rea şi de la nedreptăţile mânilor lui” (Iona 3, 8). Mai mult, au supus postului chiar şi vitele lor. De aceea, Dumnezeu îi iartă pe niniviteni. În faţa acestei situaţii, Iona reacţionează exact ca şi fiul cel mare: se mânie (Iona 4, 1; Lc 15, 28). Iertarea lui Dumnezeu le produce mânie. N-o pot înţelege. Nu li se pare corect. Cum să-i ierte Dumnezeu pe asupritorii poporului său? Cum să-l ierte tatăl pe cel care i-a risipit agoniseala? Răspunsul tatălui este copleşitor: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (Lc 15, 31). Aceste cuvinte ale tatălui depăşesc cadrul strict al dialogului din pildă şi exprimă esenţa stării de fiu: comuniunea permanentă cu Dumnezeu şi împărtăşirea de bogăţia harului Său. Să observăm că în Evanghelie Mântuitorul Însuşi descrie relaţia Sa cu Tatăl în cuvinte asemănătoare: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16, 15); „Nu sunt ­singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16, 32) etc. Nu există lucru mai bun decât a fi şi a lucra în casa Tatălui şi a te bucura împreună cu ceilalţi fraţi de iubirea Sa fără de sfârşit. În aflarea şi încredinţarea de acest adevăr stă pocăinţa la care este chemat fratele cel mare, care nu s-a îndepărtat de casa tatălui, ci de inima lui.

Tatăl - sfârşitul drumului

Pilda este dominată de figura luminoasă a tatălui care, aşa după cum am văzut deja, este un simbol al lui Dumnezeu. O icoană desăvârşită a iubirii, iertării şi răbdării. Un tată cu o purtare neobişnuită pentru un pater familias al acelui timp, despre care se ştie că nu îşi arată îndată mila, nu se înjoseşte alergând de faţă cu copiii săi şi, în general, nu îi sărută pe aceştia, cu atât mai puţin când greşesc. Acest tată pare să aibă mai degrabă o inimă de mamă. El îl aşteaptă şi îl primeşte la pieptul său pe fiul ostenit şi rănit de încercările vieţii. În literatura antică găsim un personaj asemănător în Odiseea lui Homer. Este vorba despre Laerte, tatăl eroului Ulise. Întoarcerea acasă a lui Ulise, simbol al omului rătăcitor pe pământ, se încheie în ultimul cânt al operei când - după reîntâlnirea cu Penelopa, credincioasa lui soţie - acesta îşi regăseşte tatăl şi se ospătează cu hrana cea dulce de la masa acestuia. Casa Tatălui este limanul tuturor celor care, rătăcind printre iluziile şi ademenelile lumii, caută pacea şi odihna braţelor părinteşti. „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” - cu acest verset care străbate ca un fir roşu întreaga perioadă a Triodului şi a postului începem în fiecare an pocăinţa cea spre Înviere, avându-l ca dascăl pe fiul din pildă. Alături de el stau toţi cei care, de-a lungul vremii, au transpus această parabolă a întoarcerii la Tatăl în propria lor viaţă. Iată, bunăoară, cuvintele prin care Sfântul Ignatie al Antiohiei îşi descrie viaţa duhovnicească, aflându-se, în anul 107, în drum spre Roma, unde avea să fie martirizat: „Vă scriu fiind viu şi dorind să mor. Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc care să iubească materia, ci «apă vie» care grăieşte în mine şi-mi spune dinlăuntru meu «Vino la Tatăl!»” (Epistola către Romani VII. 2, PSB 1, pp. 176-177).

„Vino la Tatăl!”, aceasta este chemarea pe care Evanghelia o adresează astăzi tuturor fiilor pierduţi şi rătăciţi. Pocăinţa este calea.