Haină curată pentru nunta Mielului

Duminica a 14-a după Rusalii (Pilda nunții fiului de împărat) Matei 22, 1-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă! Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, au nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți, deci, la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Atunci, ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi, și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar împăratul, intrând ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slujitorilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Atât în Legea veche, cât şi în cea nouă, unirea lui Dumnezeu cu oamenii este socotită ca o unire de nuntă. Poporul lui Israel era mireasa şi Dumnezeu era mirele. În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos este mirele, iar Biserica, alcătuită din credincioşi, este mireasa. Nu s-a găsit o comparaţie mai frumoasă şi mai potrivită.

Iată ce zice în acest sens prorocul Isaia: „Şi în ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit se va însoţi cu ti­ne. Şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău! Pe zidurile tale, Ierusalime, eu pun străjeri care nici zi, nici noapte nu vor tăcea!”  (Isaia 62, 5-6). Vechiul Ierusalim este mireasa lui Dumnezeu.

Iată ce citim în Cartea Apocalipsei, atunci când ni se vorbeşte de sfârşitul veacurilor şi de unirea tuturor credin­cioşilor cu Domnul Hristos. Toţi vor învia din morţi şi se vor preschimba în nemurire: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împo­dobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va să­lăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut... Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogo­rându-se din cer, de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21, 1-10).

Înspre această stare şi înspre acest loc năzuieşte orice creştin. Înspre momentul în care Domnul Hristos va reveni, Îşi va lua mireasa Sa, noul Ierusalim, Biserica, alcătuită din cei mântuiţi, din cei ce se vor bucura cu El în vecii vecilor. Înspre acest ospăţ este chemat tot omul. Tot omul e chemat la unirea cu Hristos; la intrarea în Biserică şi la o viaţă curată.

Am înţeles din pericopa evanghelică citită astăzi că În­suşi Domnul Iisus Hristos compară unirea oamenilor cu Sine cu un ospăţ de nuntă. E vorba de un împărat care face nuntă fiului său. Dumnezeu face nuntă Fiului Său, Domnului Iisus Hristos, şi îi cheamă pe mulţi. Numai că dintre cei mulţi, pu­ţini vin. Şi atunci când toate sunt gata şi când ospăţul este în toi intră stăpânul, intră Dumnezeu să-şi vadă oaspeţii care au venit la nuntă. Şi ne spune Evanghelistul Matei că a văzut Dumnezeu acolo un om care nu era în haină de nuntă şi i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”. El însă a tăcut. Atunci a zis împăratul slugilor: „Legaţi-l de mâini şi de picioare şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 12).

Haina sufletului încercăm şi noi să ne-o primenim în toată viaţa noastră. De pildă, referitor la acest moment, ne­ştiut de nimeni, dar care va veni, o cântare de la Miezonoptică zice aşa: „Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind şi nevrednică cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui. Ci te de­şteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru ru­găciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi” (Ceaslov, București, 1973, p. 25).

În cămara nunţii, la nunta împăratului, dorim să ajun­gem cu toţii. Important este însă să avem haină de nuntă. Haina sufletului nostru ne-o albim prin baia botezului şi pe calea vieţii, prin Taina sfântă a Pocăinţei, ori de câte ori o pângărim, prin Taina Spovedaniei o curăţim din nou, o spă­lăm din nou.

Vedeți, iubiţi fraţi şi surori, că nu este neapărat vorba de o pângărire, de o murdărire fizică, ci de una spirituală, prin păcatele şi fărădelegile pe care le facem zi de zi. În acest sens, istorisirile noastre pioase ne pun în faţă pilde ca­re ne încredinţează că această murdărie a hainei sufletului nu este fizică. Spune povestea, sigur că este o ficţiune, că la un moment dat, Sfântul Ierarh Nicolae dimpreună cu Sfân­tul Ioan Casian au fost trimişi de Dumnezeu pe pământ să vadă ce fac oamenii. Şi trecând printr-un sat amărât cu un drum rău, plin de noroi, au văzut un ţăran care avea carul plin cu fân şi se înglodase în noroi. Amândoi, şi Sfântul Ni­colae şi Sfântul Ioan Casian, aveau hainele albe, frumoase, ca din Rai. Sfântul Nicolae pune umărul să scoată căruţa din noroi. Sfântul Ioan Casian zice: „Dar tot ne stropim cu no­roi. Eu stau aici şi mă rog pentru el”. Şi Sfântul Nicolae scoate căruţa, iar Sfântul Ioan Casian se roagă pentru el. Numai că atunci când au mers să facă bilanţul şi să spună ce-au realizat pe pământ, Domnul Dumnezeu i-a zis Sfântu­lui Ioan Casian: „Tu n-ai vrut să-ţi pângăreşti haina cu no­roi, aşa că vei avea sărbătoare tot o dată la patru ani, pe 29 februarie, iar Sfântul Nicolae, care s-a aplecat la necazul omului, ce era într-o clipă de cumpănă, va avea sărbătoare de două ori pe an”.

Este o ficţiune pioasă, dar care ne spune mult. Este vorba de murdărirea cu noroi şi cu sudoare a omului care munceşte, a omului care face fapte bune. Când e vorba de pângărirea sufletului, de haina de nuntă pângărită, sunt înţelese păcatele noastre. De aceea, e mare lucru să apelăm cât mai des la curăţirea hainei sufletului ca să fim gata pen­tru momentul în care va trebui să participăm la nunta Mire­lui ceresc.

Nu ştim clipa, nici ceasul în care El va veni, ci trebuie să fim mereu gata pentru momentul acela, cu haina sufletu­lui nostru curată. De aceea îi fericim pe credincioşii care au râvnă să se spovedească des, au râvnă să facă pocăinţă, po­căinţa care presupune lacrimi, post, rugăciune, nevoinţă şi alte asemenea fapte care albesc haina sufletului nostru.

Să dea Tatăl cel ceresc ca atunci când va veni clipa, de nimeni ştiută, şi când Împăratul va face nunta cea veşni­că, noi să avem haina pregătită pentru ospăţul Mirelui.