Hristos, Lumina lumii, aduce biruința asupra diavolului

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care ­zice: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; ­poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”. De atunci a ­început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.

În urma păcatului stră­moșesc, Dumnezeu a ascuns „cele ale Sale” din starea primordială a lui Adam, pentru a-l răscumpăra, prin Întruparea și Sfântul Botez al lui Hristos, din stăpânirea diavolului, începătorul întunericului în cele nevăzute și al morții în cele văzute ale oamenilor. Călcarea Cuvântului, Care este viață, l-a dus pe Adam la pierderea Luminii Duhului Sfânt din templul inimii sale, mintea omenească devenind roabă a poftelor trupești, ca sămânță a neghinei diavolului, prin care trupul, trăind numai cu pâine, urma să se întoarcă în pământ din cauza morții cu duhul.

Astfel, Adam cel dintâi în starea lui primordială nu putea fi cunoscut decât prin Hristos, Adam Cel de-al Doilea (Rom. 5, 14), ca templu al Duhului Sfânt, care însemna omul cel duhovnicesc cu darul recunoștinței, cu puterea rugăciunii, cu darul lacrimilor și cu darul iubirii de dușmani, în Lumina sub cruce și cu armele Luminii desă­vârșirii Tatălui, Care luminează în întuneric și Care nu poate fi cuprinsă de întuneric (In. 1, 5). Dar cruzimea diavolului, în care Lumina fusese prefăcută în întuneric, a cuprins Lumina lui Adam cel Dintâi prin sminteala închiderii minții lui în temnița zapisului cunoștinței binelui și răului (Geneză 2, 17), „în latura și umbra morții” (Is. 9, 1). Mântuitorul a ­numit această întemnițare sub stăpânirea diavolului „neghină” a poftelor trupești, vrăjmașă din fire față de cele sfinte ale desăvârșirii Tatălui (Efes. 2, 3), care rodește din sine cele ale întunericului spre slava diavolului și a lumii.

Atunci Dumnezeu a făgăduit Răscumpărarea prin Întruparea Fiului Său, Care să preia Lumina lui Adam prin Sfântul Botez și să sfințească ascultarea filială de voia Tatălui, prin biruința asupra diavolului ispititor. Ascultarea de voia Tatălui avea să fie sfințită prin Jertfă ca „Adevăr” dovedit prin Înviere. Adevărul avea să lumineze mintea prin deschiderea ochilor și să dezlege legăturile neghinei spre înviere duhovnicească (In. 5, 25). Răscumpărarea mântuitoare avea să fie mărturisită de către Sfinții Apostoli astfel: „Nu ni s-a dat sub cer un alt nume prin Care să ne mântuim noi” (F. Ap. 4, 12).

„Cel ce ascultă cuvintele Mele are viață...”

În starea primordială, sfin­țirea Numelui lui Dumnezeu în inima lui Adam i-a dat acestuia puterea de a-L iubi pe Dumnezeu, așa cum îl iubea și Dumnezeu pe el. Pomul Vieții din mijlocul Edenului însemna pentru Adam drumul de coborâre spre unitate de cuget prin gustare euharistică și puterea de sus a mângâierii Duhului Sfânt. Această „mângâiere” însemna descoperirea de către Duhul Sfânt a Cuvântului semănat în inimi prin reperele hristologice din Eden, împărtășite lui Adam ca o „coborâre” timp de cincizeci de zile la Pomul Vieții. Dacă ajungea la Pomul Vieții, Adam L-ar fi descoperit pe Dumnezeu ca Tată, atât de mângâietor prin Duhul Sfânt (Is. 66, 13). Pe lângă aceste repere hristologice din minunata Creație a lui Dumnezeu pentru Adam, Dumnezeu își arăta adesea și Lumina Sa „taborică”, atât de mângâietoare, încât oamenii nu-și doreau nimic mai mult din toate minunile Creației. Prin aceste „arătări”, Dumnezeu întărea „coborârea” lui Adam la Pomul Vieții, ca mângâiere filială.

Deci, pentru Dumnezeu, mai de seamă era Lumina vieții omului prin ascultare de Cuvânt decât toată creația: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt. 24, 35; 4, 4). Ispitirea însemna pentru diavolul umplerea de sine, ca rămânere în seama minții proprii fără Dumnezeu și inima liberă pentru diavolul. Biruința lui Hristos a însemnat neputința diavolului de a-L desprinde pe Hristos de smerenia staulului Duhului Sfânt și astfel îngerii din cer s-au pogorât să-L slujească pe Adam Cel de-al Doilea (Mt. 4, 11). Sensul era acela că Adam Cel de-al Doilea a biruit întunericul, păstrând comoara ascunsă în inima Sa, o biruință mai mare decât cea a Învierii Sale, Care la Paști a însemnat numai dovada că viața Lui în trup, ca Lumină a ascultării, n-a putut fi cuprinsă de întuneric. Însă Jertfa era necesară pentru scoaterea lui Adam din legăturile morții și, astfel, puterile cerești, cunoscând biruința asupra morții la ispitire, știau că Jertfa lui Hristos pe Cruce înseamnă Calea Învierii din morți a Celui viu și dovedirea acestui Adevăr viu al lui Hristos la Înviere. Adevărul era singura Cale a deschiderii ochilor oamenilor asupra comorii din viața Lui și, astfel, singura cale a învierii lor duhovnicești. De aceea, la coborârea lui Hristos de pe Cruce pentru punerea Lui în mormânt, puterile cerești care știau că El este viu au intonat imnul biruinței: „Cântare de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt! Plin e cerul și pământul de mărirea Lui! Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!”. Acest imn reflectă sensul treimic al lucrării de răscumpărare prin Jertfa lui Hristos.

Hristos, lumina cunoștinței

Smerenia ascultării lui Hristos ca om era aceeași cu smerenia din fire a Chipului Sfintei Treimi, însă diavolul nu putea cunoaște puterea smereniei firii umane a lui Hristos, în persoana Căruia firea divină era garanția smereniei firii umane. Sfântul Ignatie Teoforul arată că diavolul nu a putut cunoaște nici pururea-fecioria Maicii Domnului, nici Nașterea prin ea a Fiului lui Dumnezeu la Întrupare și nici Jertfa răscumpărătoare a lui Hristos, prin Duhul Cel veșnic (Evr. 9, 14): „Când cel tare și înarmat fiind își păzește curtea, avuțiile lui sunt în pace. Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui și-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia el, iar prăzile de la el le împarte” (Lc. 11, 21, 22 ; cf. Mt. 12, 29). Sintagma din colinde: „Ziurel de ziuă” exprimă starea întunericului din lume (Is. 60, 2) la venirea lui Hristos (Rom. 13, 12) pentru semănarea în lume a Împărăției lui Dumnezeu, în care oamenii nu mai umblă după mintea lor, ci după darurile Duhului Sfânt din inimile lor (In. 14, 19). Fracționarea Duhului ca Întreg are loc prin analize care disecă, iar sintezele pot fi perfecte, dar nu mai sunt vii. Lumina nu poate fi pusă sub obrocul minții, ci în sfeșnicul inimii, de unde luminează tuturor celor din casă (Mt. 5, 15), căci „Cetatea de pe vârf de munte nu se poate ascunde” (Mt., 5, 14). Mântuitorul nu se teme să vorbească despre Sine Însuși, când prin necredința ereziilor este supus la analize care disecă Întruparea.

În lucrarea lui Hristos, Duhul Sfânt nu face analize, nu disecă și nu face sinteze moarte, căci Duhul este viu și Dătător de viață. Duhul Sfânt nu poate fi „câmp de oase uscate” așa cum ajunseseră, prin necredință, cărturarii și fariseii la plinirea vremii. În Biserică, dogmele nu sunt „câmp de oase uscate” (Iez., 37, 1-2), ra­ționaliste, disecante, sintetice, ci arată Bisericii cum să stea în Hristos, pentru a nu se clătina. Formulele de învățătură ale Bisericii au rolul de a fi o îngrădire, dincolo de care se pierde darul Duhului viu al lui Dumnezeu, Care este: „Dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt a Împărăției lui Dumnezeu” (Rom. 14, 17). Nașterea din duh este „pacea lui Dumnezeu care stăpânește în inimi și co­vâr­șește toată mintea” (Filip. 4, 7), deoarece deschide și umple inimile în smerenia minții scoasă din temnița cunoștinței binelui și răului, așa cum arată invocarea din Psalmi: „Scoate din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău” (Ps. 141, 7).

Pocăința ne pune pe calea adevărului lui Dumnezeu

Ca diferența dintre „grâu” și „neghină”, poftele trupești nu înseamnă bucurie a inimii, ci „răsad pe care nu l-a răsădit Tatăl” (Mt. 15, 13): „Pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții nu sunt de la Tatăl, ci sunt de la lumea aceasta, iar lumea cu pofta ei piere, dar cel ce face voia Domnului rămâne în veac” (1 In., 2, 16-17; cf. 5-19).
Prin Jertfa Mântuitorului, Dumnezeu sapă la rădăcina pomului pentru roadele cele bune ale acestuia (Lc. 13, 8) și astfel răsadul pe care nu l-a răsădit Tatăl este smuls din rădăcini (Mt. 15, 13): „Prin Harul lui Dumnezeu, Hristos a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr. 2, 9). Sufletul omenesc „a fost întors” (Ps. 22, 6) de la „cugetele inimii îndreptate spre rău încă din tinerețe” (Gen 8, 21). Poftele trupești nu se pot numi „bucurie”, iar bucuria inimii se numește „har”. Poftele trupești sunt legături nedezlegate, dar bucuria Învierii dezleagă legăturile cu „Adevărul” vieții lui Hristos, dovedit prin Înviere. Adevărul Învierii luminează mintea pentru deschiderea ochilor, iar „auzirea glasului Fiului lui Dumnezeu”, ca un Botez, dăruiește învierea cea duhovnicească (In. 5, 25).

Adevărul încinge mijloacele cugetului și dezleagă legăturile. Numai Adevărul vieții lui Hristos, dovedit prin Înviere, poate dezlega din legături și ca Lumină a vieții este „din zilele lui Ioan Botezătorul până la înălțarea la cer” (F. Ap. 1, 22), „Calea” vieții, prin lepădare de sine, prin părtășie la Lumina taborică la Botez și prin urmarea lui Hristos, Care nu poate fi prinsă în mrejele din lume ale întunericului. Sfântul Vasile cel Mare spune că „Duhul Sfânt este cel mai intim eu al omului”, ceea ce nu înseamnă o spiritualitate subiectivă, spune părintele Dumitru Stăniloae, ci este omul născut din duh, omul duhovnicesc, cel căruia îi este de mare trebuință îndemnul Sfântului Vasile cel Mare: „Nu înceta să iei aminte la tine însuți, ca să dobândești ajutorul Cuvântului (Logosului) și să nu devii prada diavolului!”.