Iertarea lui Dumnezeu nu face abstracţie de dreptatea Sa

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greşelile fratelui său, din toată inima.

În scurta, însă extraordinar de bogata perioadă a propovăduirii Evangheliei Sale, Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi şi pe toţi cei care-L însoţeau, atât cu cuvântul, cât şi cu fapta. Nu de puţine ori, El a ţinut cuvântări destul de lungi, alteori le expunea învăţătura Sa mântuitoare chiar sub forma unor rugăciuni în care îmbina sfatul cu porunca sau profeţia. Şi întrucât învăţătura Sa nu era o simplă teorie, cuvintele Lui erau însoţite de fapte minunate, de minuni prin care se adeverea puterea Sa dumnezeiască, iar cei din jurul Său să înţeleagă limpede că El nu este doar om adevărat, ci şi Dumnezeu adevărat.

Pentru a fi înţeles cât mai uşor de către cei ce-L ascultau, Mântuitorul a folosit un gen des uzitat în Orient, acela al parabolelor, scurte istorioare care ilustrează o idee sau o situaţie. Fiind scurte, acestea se ţin minte mai uşor, ba chiar pot fi transmise mai fidel decât o cuvântare alambicată, pentru care e nevoie de o pregătire specială. Iar Mântuitorul era ascultat de fiecare dată de „mulţime mare de popor“ în care se aflau nu doar unii şcoliţi, ci şi mulţi oameni simpli care veneau să-L asculte şi mai ales să-i tămăduiască, pe ei sau pe rudele ori apropiaţii lor. De aceea, era nevoie de o cuvântare simplă, directă şi pe înţelesul tuturor. Iar Mântuitorul a făcut acest lucru la modul dumnezeiesc, aşa cum le făcea pe toate.

De câte ori să iertăm?

O astfel de pericopă este conţinută în Evanghelia din duminica aceasta. Ea a fost rostită de către Mântuitorul pe când se afla undeva în nord, în Galileea, împreună cu ucenicii Săi, cărora le vorbea despre Împărăţia cerurilor şi despre iertarea pe care să o acordăm semenilor noştri. Sfântul Apostol Petru, care era nelămurit în privinţa iertării, ştia că în legea lui Moise funcţiona legea talionului - ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte -, iertarea fiind reglementată la o scară socială mai largă, în anii sabatici. Iisus venea însă cu multe noutăţi greu de înţeles şi de ceilalţi, nu numai de Petru. Acesta, ca şi în alte împrejurări, a avut însă curajul să-L întrebe pe Mântuitorul direct: „Doamne, de câte ori îmi va greşi fratele meu şi îl voi ierta? Oare până de şapte ori?“ (Matei 18, 21). Probabil, Petru aştepta să fie mai puţin, poate de trei ori, însă răspunsul Mântuitorului este ameţitor şi tranşant: „Nu-ţi zic să ierţi de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte!“ (Matei 18, 22). Or, se ştie că, la evrei, cifra şapte repetată în acest fel înseamnă „fără limită“, „fără număr“. Cu alte cuvinte, să iertăm mereu, adică fără limită, fără număr, la infinit, după cum şi Dumnezeu, Părintele tuturor, ne iartă nouă tot aşa. Cu condiţia ca şi noi, cei iertaţi, să iertăm la rândul nostru, aşa cum cerem în Rugăciunea Domnească: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Aşadar, noi înşine condiţionăm iertarea lui Dumnezeu de iertarea pe care noi o acordăm semenilor noştri. Şi pentru a fi mai explicit, Mântuitorul a rostit parabola de astăzi, scurtă, însă deosebit de elocventă.

Regula de aur a creştinismului

Parabola este scurtă şi simplă şi, cu siguranţă, a fost înţeleasă şi de ucenicii Mântuitorului, şi de ceilalţi ascultători ai săi, tâlcuirea ei fiind următoarea: Stăpânul din parabolă este Dumnezeu, cel care iartă. Primul datornic, cel cu zece mii de talanţi, este, în general, orice om. Cei zece mii de talanţi reprezintă datoriile sau greşelile noastre faţă de Dumnezeu, pe care noi cerem să ne fie iertate. Cel de al doilea datornic este aproapele nostru, adică orice om cu care vieţuim şi cu care venim în legătură, iar cei o sută de dinari reprezintă greşelile pe care aproapele nostru le face faţă de noi, cu voie sau fără de voie.

Se vede clar diferenţa dintre cele două sume, respectiv dintre greşelile noastre faţă de Dumnezeu, şi pe care El, în bunătatea şi iubirea Sa faţă de noi ni le iartă, şi greşelile semenilor faţă de noi, care sunt mai puţine şi pe care şi noi trebuie să le iertăm. Slujitorul din pericopa noastră, căruia i-a fost iertată o sumă uriaşă, nu a înţeles acest lucru şi, în loc să-l ierte pe colegul său, l-a aruncat în temniţă. Cu alte cuvinte, în loc să aplice şi el principiul iubirii, aşa cum făcuse cu el stăpânul lor, el s-a dovedit un netrebnic fără inimă. Lucru care nu a rămas nepedepsit, căci ceilalţi slujitori, care erau cinstiţi, nu au suferit un astfel de comportament şi, pe bună dreptate, au considerat necesar să aducă la cunoştinţă stăpânului cele întâmplate, iar acesta l-a aruncat în temniţă până va plăti întreaga datorie. I-a spus şi de ce: pentru că aşa cum el fusese iertat, şi el, la rândul lui, trebuia să-l ierte pe colegul său. Nu a făcut acest lucru dovedindu-se a fi „slugă vicleană“. Asemenea acestui stăpân, şi Dumnezeu, din iubire, ne iartă nouă greşelile noastre, dar cere ca şi noi să facem acelaşi lucru cu semenii noştri.

Această învăţătură o aflăm şi în alte locuri din Sfânta Scriptură. De pildă, în Vechiul Testament citim: „Iartă greşelile aproapelui tău şi atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele, căci omul care ţine mânie asupra omului nu poate să ceară de la Dumnezeu vindecare“ (Înţelepciunea lui Isus Sirah 28, 2-3). Mântuitorul Însuşi, în alte locuri, ne spune: „Iertaţi şi vi se va ierta; daţi şi vi se va da vouă. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura“ (Luca 6, 37-38). Şi iarăşi: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel Ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“ (Matei 6, 14-15).

Rămâne peste veacuri valabilă „regula de aur a creştinismului“, stabilită tot de către Mântuitorul: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea“ (Matei 7, 12), preluată în limbaj popular sub forma: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face“. Nu este însă îndeajuns doar să te abţii de a face ceva împotriva semenului, ci, mai mult, porunca este aceea de a-l ierta şi a-l iubi, inclusiv pe duşmanul tău, adică să-l tratăm pe semenul nostru aşa cum ne tratează Dumnezeu pe noi. Şi aceasta nu doar teoretic, ci faptic, deoarece mântuirea, Împărăţia cerurilor se câştigă prin faptele bune săvârşite de noi aici, pe pământ, în viaţa aceasta.

Iertarea dumnezeiască şi dreptatea omenească

Dar - ar putea întreba cineva - cât de mult ne iartă pe noi Dumnezeu? Dumnezeu ne iartă nouă totul, cu o singură condiţie: aceea de a cere şi noi iertare şi la rândul nostru să iertăm şi noi. Iertarea Sa nu face abstracţie de dreptatea Sa. Stăpânul din parabolă nu l-a iertat pe cel de-al doilea slujitor tocmai pentru că acesta fusese nedrept cu semenul său. Nemaiavând nici o datorie, el ar fi putut cel puţin aştepta până când semenul său ar fi putut plăti, ba chiar mai mult, să-i ierte datoria extrem de mică, atâta timp cât lui i se iertase o datorie mult mai mare. De aceea, iubirea lui Dumnezeu şi dreptatea Sa sunt nedespărţite, iar la dreapta judecată le va spune celor nedrepţi: „Plecaţi de la mine blestemaţilor, în focul cel veşnic“ (Matei 25, 41).

După învăţătura creştină, dreptatea este virtutea fundamentală care trebuie să reglementeze raporturile creştinului faţă de Dumnezeu, faţă de semenii săi şi faţă de sine însuşi, odată cu impunerea împlinirii obligaţiilor pe care le are către Dumnezeu şi către semenii săi. Ea este asemenea unei cumpene ce menţine echilibrul dintre ceea ce primim şi ceea ce trebuie să dăm, solicitându-ne să oferim fiecăruia ceea ce i se cuvine, ceea ce merită, adică ceea ce este al său. Vechii romani aveau, pentru aceasta, o expresie care spunea: „alterum non laedere, suum cuique tribuere“, adică „să nu faci rău altuia şi să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine“, iar Sfântul Apostol Pavel întregeşte această definiţie atunci când ne îndeamnă: „Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste“ (Romani 13, 7). Însă noi nu trebuie să ne mărginim la dreptatea omenească, dreptate care nu de puţine ori este strâmbă, având ca etalon doar raţiunea şi interesul unor oameni, ci trebuie să căutăm dreptatea dumnezeiască, în care nu există măsură strâmbă sau nedreaptă. Pe cei ce caută o astfel de dreptate îi fericeşte Mântuitorul spunându-le: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura“ (Matei 5, 6). Psalmistul David ne încredinţează că Domnul fiind drept iubeşte dreptatea şi pe cel ce o împlineşte, zicând: „Că drept este Domnul şi dreptatea a iubit şi faţa Lui spre cel drept priveşte“ (Psalm 10, 7). Sfântul Apostol Petru îi mângâie pe cei loviţi de nedreptate astfel: „Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care sălăşluieşte dreptatea“ (II Petru 3, 13). Iar Sfântul Apostol Pavel le zice creştinilor din Corint: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?“ (I Corinteni 6, 9). Prin urmare, noi, creştinii, suntem chemaţi să căutăm dreptatea lui Dumnezeu, să iertăm şi să-i iubim pe semenii noştri,  după cum şi Dumnezeu ne iubeşte pe noi.

Plăcută lui Dumnezeu este bunătatea inimii

Meditând asupra Evangheliei de azi, ajungem la concluzia limpede că faţă de datoria imensă pe care o avem noi faţă de Dumnezeu de a-I fi recunoscători pentru binefacerile, iubirea şi iertarea pe care ni le oferă, datoria aproapelui faţă de noi este infimă şi de neglijat. De aceea, trebuie să ne arătăm mult mai iertători faţă de cei ce ne produc supărare sau amărăciune, pentru ca, la rândul nostru, să avem nădejde în nemăsurata bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu pentru noi.

Creştinismul vrea o lume de oameni drepţi şi buni, dar fără dreptate, fără o inimă bună şi iertătoare, aceasta nu se va putea realiza. Lumea plăcută lui Dumnezeu este o lume dominată de bunătatea inimii. De aceea, să fim cu luare aminte la învăţătura din parabola citită astăzi şi, pentru toate pe care ni le iartă nouă Domnul, să iertăm şi noi pe cei ce ne greşesc nouă. Amin.