Iisus Hristos, icoana lui Dumnezeu celui nevăzut

Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) (Ioan 1, 43-51)

În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a spus: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

Prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti este numită şi Duminica Ortodoxiei. Din punct de vedere istoric, această duminică rememorează importantul eveniment din anul 843, când a avut loc triumful celor care au apărat prezenţa icoanelor în Biserică şi cinstirea lor împotriva celor care li se opuneau. Din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, textul Evangheliei fixat de Biserică să se citească în această zi evidenţiază bazele esenţiale ale credinţei ortodoxe şi arată care este finalitatea ei, din perspectiva urcuşului spre Înviere din timpul Postului Păresimilor.

Natanael a văzut ceea ce Filip nu văzuse

Textul Sfintei Evanghelii relatează chemarea la apostolat a lui Filip, care, la rândul său, aduce la Mântuitorul Hristos pe Natanael. Ambii erau din Betsaida, cetatea lui Petru şi Andrei, iar chemarea lor la apostolat are loc în condiţii similare.

Filip îl invită pe Natanael să-L urmeze pe Hristos zicându-i: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret”. Deşi făcea referire la Moise şi profeţi, Filip Îl percepea pe Iisus ca pe „fiul lui Iosif din Nazaret”. Percepţie pragmatică, istorică, pur trupească. Intrigat, Natanael răspunde din perspectiva consideraţiei iudeului faţă de cei din Galileea neamurilor: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Iar Filip îi răspunde invitându-l la o experienţă pragmatică: „Vino şi vezi”. Întâlnirea lui Natanael cu Mântuitorul Hristos, ve-derea Lui şi scurta întrevedere i-au schimbat viaţa şi l-au determinat să-L urmeze. Natanael face, cu acest prilej, marea afirmaţie precum Sfântul Petru, mai târziu: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”. Natanael a văzut ceea ce Filip nu văzuse. El avea în faţa sa un trup, dar vedea în şi prin acesta pe Fiul lui Dumnezeu. Privea un trup şi vedea pe Dumnezeu. Vorbea cu un om, dar simţea şi ştia că vorbea cu Dumnezeu.

Or, aceasta este afirmaţia fundamentală pe care se clădeşte şi se sprijină credinţa cea adevărată a Bisericii, Ortodoxia. Pe mărturisirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră. Sfântul Apostol Pavel va spune că taina dreptei credinţe constă tocmai în faptul că „Dumnezeu S-a arătat în trup” (efanerothy) (I Timotei 3, 16). Pe astfel de considerente, tot Sfântul Apostol Pavel Îl va numi pe Hristos „icoana (eikon) lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15). Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat devine astfel icoană, chip şi imagine ale lui Dumnezeu celui nevăzut. Prin El, prin Trupul Său, se vede plinătatea dumnezeirii. Ceea ce nu se putea reprezenta sau vedea înainte de întrupare se poate vedea acum. Dumnezeu cel nevăzut se arată, taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută se descoperă acum (cf. Romani 16, 25, troparul Învierii glas 4).

Icoana arată vocaţia omului

Sinoadele ecumenice care au formulat credinţa cea adevărată a Bisericii lui Hristos se concentrează de fapt asupra definirii relaţiei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat cu Tatăl şi cu Duhul în relaţiile intertrinitare şi a relaţiei dintre naturile Sale, divină şi umană, în unicitatea fiinţei Sale. Afirmarea deofiinţimii Fiului cu Tatăl şi cu Duhul era crucială pentru evidenţierea dumnezeirii Lui, insistenţa pe afirmarea realităţii întrupării şi a trupului împreună cu toate aspectele sale în afară de păcat era iarăşi esenţială pentru păstrarea integrităţii umane.

Cel de-al şaptelea sinod ecumenic care confirmă cinstirea icoanelor reprezintă aşadar o sinteză a învăţăturii de credinţă formulate de sinoadele anterioare şi trăită dintotdeauna în Biserica lui Hristos de pretutindeni. Teologia icoanei sintetizează teologia întrupării şi a iconomiei lui Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt pentru mântuirea oamenilor. Teologia icoanei arată că prin întrupare Fiul lui Dumnezeu a asumat creaţia sa pentru a o izbăvi şi elibera din consecinţele păcatului.

Ultimul verset din Evanghelia zilei redă concluzia Mântuitorului Hristos la întâlnirea şi scurta convorbire cu Natanael: „Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”. Acest verset arată direcţia şi destinaţia finală a trupului asumat de şi în Hristos. Trupul pământesc se uneşte şi intră în comuniune cu cerul; îngerii urcă şi se coboară asupra lui. Se vede deja o prevestire a Învierii.

Icoana prin natura ei sintetizează şi exprimă un adevăr real şi istoric, dar în acelaşi timp eshatologic. Icoana este mai ales o fereastră către cer, spre Împărăţia lui Dumnezeu şi arată care este vocaţia omului şi a creaţiei din perspectiva Împărăţiei. Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu în starea lor firească, dar trupul transfigurat şi pătruns de harul Duhului Sfânt este destinat să moştenească Împărăţia cerurilor (1 Corinteni 15, 50, 53).

Pentru că omul mântuit devine moştean al Împărăţiei doar împreună cu trupul său înviat întru nestricăciune. Iar eliberarea din robie şi mântuirea trupului atrag după sine şi eliberarea, şi mântuirea întregii creaţii, relaţia dintre om şi creaţie rămânând una strânsă şi interdependentă (Romani 8, 21; Apocalipsa 21, 1).

Ortodoxia - echilibru şi frumuseţe prin icoană

Duminica Ortodoxiei sau duminica dedicată cinstirii icoanelor are o importanţă covârşitoare şi pentru spiritualitatea creştină, a trăirii în Hristos.

Icoana ne aminteşte că Dumnezeu S-a întrupat, a asumat toate cele ale noastre în afară de păcat. Prin trupul asumat a lucrat mântuirea noastră. Prin Cruce şi Înviere ne-a eliberat, ne-a izbăvit şi ne-a mântuit, iar prin Înălţarea Sa la ceruri cu trupul înviat şi pătruns de Duhul a stat de-a dreapta Tatălui şi ne-a pregătit şi nouă calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Teologia icoanei ca sinteză a întregii învăţături de credinţă dă Ortodoxiei frumuseţe şi echilibru. O ajută să se exprime şi să se manifeste ca teologie a bucuriei şi a speranţei. O apără de orice fel de exagerări pietist iconoclaste, de negare a lumii, a trupului, a bucuriilor vieţii. O apără de deraparea spre spiritualităţi depresive şi deprimante.

Teologia icoanei orientată spre marea sărbătoare a Învierii dă sens întregii noastre căutări şi strădanii de trăire în şi cu Hristos.