În urmarea lui Hristos, „a voi” înseamnă „a iubi”

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-3; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Duminica de după praznicul Înălțării Sfintei Cruci stă sub semnul cuvintelor pe care Domnul Iisus le adresează atât ucenicilor, cât și mulțimii. Asemenea crucii, care de două milenii se înalță în semn de biruință către cer, și aceste cuvinte prin care debutează pericopa ce se citește în această duminică au rolul de a ridica spre Dumnezeu mintea și inima celor care ascultă mesajul lui Hristos. Această pericopă evanghelică reprezintă invitația pe care Domnul o adresează celor care aud cuvintele Sale. E una dintre multele invitații pe care El le face tuturor oamenilor. Deși adresată ucenicilor și celor care erau acolo, totuși această invitație nu are un destinatar aparte; ea are un caracter general și îi cuprinde pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, vor dori să urmeze lui Hristos.

Această pericopă vorbește despre urmarea lui Hristos, despre luarea crucii, despre renunțarea la sine. Însă toate acestea presupun un factor care să declan­șeze aceste acțiuni: voința. Ea scoate în evidență primul lucru pe care trebuie să îl facă cel care se leapădă de sine, care își ia crucea și care urmează lui Hristos: să vrea. Fără a voi, fără do­rin­ță, nimic din toate celelalte lu­cruri nu poate fi cu putință. Voința este cea care pune toate lucrurile în mișcare.

Libertatea omului

Pe lângă faptul că nu are un destinatar anume, ci suntem toți chemați spre a fi potențiali discipoli ai lui Hristos, mesajul Domnului mai are încă o nuanță ce face apel la libertatea de a urma Lui. „Oricine voiește” este strigarea hristică care vine să arate lumii întregi că Dumnezeu nu obligă și nu forțează pe nimeni; că El se vrea urmat în mod liber; că dragostea autentică, curată și sinceră față de Dumnezeu implică de fapt mișcarea omului spre El. Chiar și poruncile divine, dincolo de imperativul lor extrem de puternic („Tu nu vei ucide!”, Ieșire 20, 13), lasă omului libertatea de a le împlini sau de a încălca prescripțiile dumnezeiești. Cuvintele lui Dumnezeu din Deuteronom răsună în conștiințele celor care Îl ascultă pe Hristos Domnul: „Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul” (Deuteronom 30, 15). Sfânta Scriptură arată că există întotdeauna posibilitatea de a alege. Chemarea lui Dumnezeu este de a alege binele, lumina, viața („Căutaţi binele şi nu răul, ca să fiţi vii şi aşa Domnul Dumnezeu Savaot va fi cu voi precum ziceţi că este”, Amos 5, 14), însă voința alegerii stă de fapt în libertatea omului.

După cum, încă de la acel „la început” al Facerii (Facerea 1, 1), voința liberă a lui Dumnezeu a fost aceea care a dus la crearea lumii, după cum din aceeași voință însoțită de iubire se naște și cununa creației, omul. Psalmii mărturisesc că această voie divină stă la baza tuturor lucrurilor: „Dumnezeul nostru e în cer; în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut” (Psalm 113, 11). El este Cel care poate toate câte le voiește. Această voință divină care s-a aflat la originea creației și însoțește lucrarea lui Dumnezeu în toate.

Modelul de asumare a crucii

În timpul activității Sale, Hristos Domnul este interpelat adeseori de către cei care veneau la Dânsul prin cuvintele: „Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti” (Matei 8, 2), iar răspunsul pe care îl oferă celor care alergau către El era adeseori unul singur: „Voiesc, curăţeşte-te” (Matei 8, 3). Minunile săvârșite de Domnul Iisus veneau să răspundă cererilor pe care oamenii le adresau către El și reprezentau voința prin care Fiul lui Dumnezeu întrupat răspundea necazurilor cu care se confruntau oamenii.

Pentru că a voit, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și din aceeași voie a luat crucea și a purtat-o spre drumul Golgotei. Astfel încât El oferă și modelul de asumare a crucii, de urmare a voii divine. Hristos ne oferă răspunsul la întrebările legate de cum se poate lua crucea și cum se poate urma lui Dumnezeu. În rugăciunea din grădina Ghetsimani, Fiul se supune voinței Părintelui ceresc: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Disponibilitatea supunerii în fața cuvintelor și planurilor lui Dumnezeu se face fără povara obligativității, ci intră în firescul iubirii față de Tatăl ceresc.

Voia lui Dumnezeu reprezintă, potrivit textului scripturistic, și preferința pe care Domnul o manifestă față de lucrurile din lume. În baza acestei preferințe, Dumnezeu săvârșește alegerile Sale: „Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte” (Romani 9, 18). Fără a fi un gest arbitrar și subiectiv, alegerea lui Dumnezeu își găsește izvorul în iubirea pe care o manifestă față de lume, oameni, popoare sau anumite persoane. În acest sens apar și cuvintele psalmistului (Psalm 21, 8), redate de Evanghelistul Matei (Matei 27, 43) în contextul răstignirii Mântuitorului: „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el”. Aceeași imagine răzbate și din mărturia Tatălui dată despre Fiul la Iordan și mai apoi la Tabor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Grija lui Dumnezeu față de lume se observă și din faptul că El „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 18, 23; 32), dar și prin faptul că îndeamnă oamenii spre profunzimea lucrurilor, spre trăirea lor întru viața duhovnicească: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6).

Provocarea adresată omului contemporan

Dacă voia lui Dumnezeu se manifestă în acest mod, voia omului are și nuanțe diferite. Astfel, voința omului lucrează spre a-l trimite spre Dumnezeu, cum este cazul lui Iov, care afirmă înaintea prietenilor săi că „voiesc să vă învăţ căile lui Dumnezeu şi ceea ce este în gândul Celui Atotputernic nu vreau să vă ascund” (Iov 27, 11). Această dorință a omului de a merge pe căile Domnului se încadrează în libertatea prin care omul se apropie de Dumnezeu, de Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Evanghelia aceasta este provocarea adresată omului contemporan, rob al lui „eu vreau”. Ea este modul în care Dumnezeu ne provoacă să ieșim din comoditatea propriilor dorințe egoiste. Ea este și modul în care Hristos, Mirele cel ceresc, își arată dorința ca iubirea noastră față de El să fie manifestată în chip liber și nemijlocit. Cuvintele Domnului nu sunt doar o invitație la jertfă, la cruce. Ele sunt o invitație la o descoperire a Dumnezeului Celui viu, a Iubirii răstignite.

„Oricine voiește” poate fi asimilat în accepțiunea mesajului evanghelic cu „oricine iubește”, iar iubirea reprezintă pentru creștinul autentic îmbrățișarea crucii și a lui Hristos răstignit pe cruce.