Incapabili de iubire, nu vom avea loc în Împărăția lui Dumnezeu

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

După despărțirea de trup, sufletul participă la o judecată particulară. Unele fapte, însă, au repercusiuni asupra urmașilor, asupra neamului, asupra mediului înconjurător și asupra întregii societăți. Aceste fapte vor fi „analizate” la sfârșitul lumii, când efectele lor „pe termen lung” vor fi observabile.

Pericopa evanghelică, ce face referire la Judecata de Apoi, este unul dintre textele biblice de căpătâi ale oricărui credincios. Orice creștin care își asumă viața duhovnicească este curios să știe cum va fi atunci „când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El” (Matei 25, 31).

Care vor fi criteriile Judecății și „tehnica de lucru”?

Sfântul Apostol și Evanghelist Matei este atent în a zugrăvi în detaliu peisajul: unii numiți „bine­cuvântații Tatălui Meu” vor moșteni „Împărăția cea gătită de la întemeierea lumii”. Acest fapt este încurajator. Dumnezeu a făcut pentru om - coroana Creației - încă de la începuturile lumii o împărăție a comuniunii și a bucuriei în care îi așteaptă pe toți cei care reușesc să devină fii. Să moștenești înseamnă să ai statut de fiu.

Pe de altă parte, îi va alunga, ca pe niște blestemați, pe cei care au refuzat paternitatea divină. Ei vor merge în focul cel veșnic, care, deși nu a fost pregătit pentru om, ci „diavolului și îngerilor lui”, îi va primi pe toți cei care n-au fost capabili de iubire.

Pedagogia bazată pe „răsplată sau pedeapsă” scoate din ecuație iubirea, astfel că - neluând în considerare toate variabilele - rezultatul matematic este unul fals. Raiul și iadul, dincolo de a fi locuri sau stări, sunt respectarea și pecetluirea de către Dumnezeu a voii noastre de pe pământ, însă într-un mod veșnic și neschimbabil.

De multe ori ne întrebăm de ce Judecata este numită „înfri­coșătoare”. Contrar modelului jurisprudenței terestre, Judecata de Apoi se va face simplu, concret, fără dubii, așa cum „desparte păstorul oile de capre”. Nici un păstor nu ar avea probleme „metodologice” într-o atare separare.

Judecata este înfricoșătoare. Pentru cine și de ce?

Mai întâi, cu toții vom vedea cu o evidență desăvârșită faptul că Hristos a primit, ca pentru Sine, fiecare faptă pe care am făcut-o celui de lângă noi, celor „prea mici”. Știam asta, am fost avertizați, dar am întâmpinat dificultăți în a-l vedea pe cel din proximitatea noastră ca fiind Hristos. Se zice că într-o mănăstire nu mai exista liniște: toți monahii erau tulburați și se mâniau adesea unul împotriva celuilalt. Părintele stareț s-a dus să-i ceară sfat unui pustnic. Acesta din urmă îi spuse: „Eu știu care e cauza neînțelegerii dintre voi: sub chipul unuia dintre frați, nebăgat în seamă, stă ascuns Hristos și voi nu Îl slujiți cum se cuvine”. S-a dus starețul înapoi, le-a spus fraților și din acel moment fiecare a început să fie mai „subțire” duhov­nicește și să se gândească dacă nu cumva chiar cel de lângă el este Hristos. Și pacea s-a sălășluit în locul acela. Într-o lume a cultului personal, e greu de înțeles pentru noi că orice întâlnire cu un om trebuie să fie o cinstire a chipului lui Dumnezeu. Și chiar de-ar fi chipul viciat de patimi, asemenea unei icoane cu figuri șterse de vremi, cinstea tot i se cuvine.

În al doilea rând, e înfricoșător să vezi că - deși aparent ancorați în viața Bisericii - unii semeni nu vor intra „întru bucuria Domnului” pentru că au fost insensibili la nevoile celor de lângă ei. Judecata va fi acel moment în care ți-ai dori să-l ai pe Lazăr-săracul lângă tine. Pe cel pe care îl cunoșteai îndeaproape, pe cel căruia i-ai știut dintotdeauna nevoile, dar spre care nu ți-ai făcut niciodată vreme să-ți deschizi inima. Nu degeaba, în unele icoane sau picturi, oamenii stau în iad spate în spate, ca unii care, de bunăvoie, au refuzat comuniunea cu ceilalți. E înfricoșător să vezi Raiul dobândindu-se printr-un pahar cu apă, printr-o pâine, printr-o vizită sau printr-un sfat. Apoi, va fi înfricoșător să vezi că vor cântări greu și păcatele omisive, pentru că „cine știe să facă ce e bine și nu face, păcat are” (Iacov 4, 17). Înfricoșător va fi să realizăm faptul că participarea la Sfânta Liturghie, fără ca să fim mai apoi capabili „cu pace, să ieșim” și să continuăm Liturghia de după Liturghie, Liturghia fratelui, ar putea să nu aibă sem­nificații soteriologice, ci să ne încadreze în categoria celor care zic „Doamne, Doamne!”, fără ca să și împlinească poruncile Lui.

Credința lucrătoare prin fapte, condiție obligatorie pentru mântuire

Și oricât am vrea să credem eficiența altor variante, măsura Judecății de Apoi va fi mila. Iar mila nu poate fi acordată pe criterii, pentru că în încercarea de a ne asemăna cu Dumnezeu, înțelegem că El „plouă și peste cei buni și peste cei răi”, fără osebire. Omul care încearcă să facă parte și celorlalți din avuțiile sale materiale sau spirituale are binecuvântarea lui Dumnezeu încă din viața aceasta: „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el” (Psalmul 40, 1-3). Dar între „a-ți fi milă” și „a face milă” există diferențe semnificative, nu doar la nivel frazeologic, ci, mai ales, ontologic. Nu degeaba a rămas ca arhetip de milostenie peste veacuri samarineanul din Evanghelie. A face milostenie, conform acestui model ideal, înseamnă a simți durerea celui de lângă tine ca fiindu-ți proprie. A lepăda planurile tale de peste zi, pentru a-i fi de folos celui năpăstuit. A avea grijă de el într-un mod asumat, cronofag și care necesită o inimă neîmpietrită. E ceva ce depășește gestul simplu (nu lipsit de importanță, dar insuficient) al sprijinului material pe care, uneori, îl oferim repede și cu nebăgare de seamă unui nevoiaș aflat pe stradă.

La polul opus, neputința de a te bucura cu cel care se bucură și de a plânge cu cel care plânge (Romani 12, 15) creează premisele unei însingurări care nu este capabilă de binefacerile comuniunii. A vrea să fii în Împărăția lui Dumnezeu, alături de Sfinții Săi și, în același timp, să manifești nepăsare față de cel de lângă tine e o contradicție în termeni și un soi de antiteză spirituală.

Iar dacă ar fi să ne gândim la un câmp semantic în ceea ce privește Judecata de Apoi, cred că acesta ar conține cel puțin cuvintele: comunitate - comunicare - comuniune - Cuminecare. Pe lângă jocul de cuvinte, acestea sunt realitățile simple în apa­rență, dar complexe în esența lor, la care Hristos ne cheamă să fim părtași, ca „binecuvântați ai Tatălui Său”.