Îndoitul dar făcut samarineanului

Duminica a 29-a după Rusalii Vindecarea celor zece leproşi (Luca 17, 11-19)

„În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne. Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!”

Evenimentul întâl­ni­­­rii lui Hristos cu cei zece leproşi şi vin­­decarea minu­na­­tă a acestora este relatată nu­­­mai de Sfântul Luca. Este foar­­­te probabil ca el să fi pri­mit in­­formaţia chiar de la be­ne­fi­ci­a­­­rul acestei vindecări, a­di­că de la străinul (samari­nea­nul) care în mod cert a devenit u­nul dintre fiii Bisericii prima­re, încât Lu­­ca, şi în calitatea sa de me­dic, s-a simţit obligat mo­ral să i­­mortalizeze în scris mi­nunea, dar şi ca să le arate sa­marine­ni­­lor, foarte ostili fra­ţilor lor iu­dei, că mântuirea vi­ne prin Ci­ne­va de neam iu­deu (In. 4, 22). Alt­fel spus, Sfân­tul Luca vrea să accen­tu­e­ze faptul că Mân­tu­i­­torul Hris­tos s-a adresat mai întâi nea­mului Său, adică iu­de­ilor, în al doilea rând samari­n­e­­ni­lor care erau înrudiţi cu iu­deii, cu toate că aceştia se a­mes­te­ca­seră cu păgânii, şi de a­ce­e­a pe cel vindecat Hristos îl nu­meş­te străin. Abia după a­ce­ea Iisus îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se adreseze şi pă­gâ­ni­lor, a­dică „neamurilor” (Mt. 19, 18-20).

Rugăciunea făcută în numele lui Iisus vindecă

Nu ne propunem să comen­tăm minunea în sine, ci ne vom re­feri doar la circumstan­ţe­le în ca­re a avut loc şi la fe­lul în care au reacţionat cei im­plicaţi în e­ve­niment. În pri­mul rând se im­pune sublinie­rea că rugă­ciu­nea stârneşte mi­la divină. Vă­zân­du-L pe Iisus trecând, cei ze­ce se roa­gă cu toţii zicând: „Ii­suse, În­vă­ţătorule, ai milă de noi!” Ru­găciunea făcută în nu­mele lui Iisus are darul de a vin­de­ca şi mântui. De fapt, în­suşi nu­mele de Iisus înseamnă „Cel care mântuieşte” şi impli­cit „Cel ce are milă”. De re­ţi­nut că Iisus a răspuns ru­gă­ciu­nii când I-au rostit numele, fi­indcă cel de-al doilea atribut de În­vă­ţă­tor nu avea prea ma­re impor­tan­­ţă pentru El chiar da­că a fost Învăţătorul su­blim. De altfel, în vremea a­ce­ea nu era sin­gu­­rul Căruia i se a­tribuia acest ca­lificativ, iar Ii­sus le-a inter­zis ucenicilor să se numească în­tre ei în­vă­ţă­tori. „Voi însă să nu vă nu­miţi Rabi, că unul este În­vă­ţă­to­rul vostru, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Mt. 23, 7). Ne întrebăm de ce oare a pus Dom­­nul această interdicţie, de vre­­me ce Biserica lui Hristos a a­­vut chiar de la întemeierea sa di­ferite trepte de slujire. A­pos­­to­lul Pavel spune că „Dum­nezeu i-a pus pe unii în Bi­se­ri­că: întâi apostoli, al doilea pro­roci, al treilea învăţători” (I Cor. 12, 28) şi acelaşi spune des­pre sine că a fost pus să le în­­ve­ţe pe neamuri credinţa şi a­­de­vărul (I Tim. 2, 7; II Tim. 1, 11). Ca să înţelegem bine in­ter­dic­­ţia lui Iisus, trebuie să a­vem în vedere contextul. El îi avea în vedere pe cărturarii şi fariseii vremii, care învăţau, dar nu şi făceau ceea ce învăţau.

Se vede clar că aluzia este ca­­tegorică, adică trebuie să pu­­nem în practică cele ce-i în­vă­­ţăm pe alţii (Mt. 23, 3). Cu al­te cu­vinte, singura cale de a ne în­tâl­ni cu Hristos este cea a sme­reniei, fiindcă El s-a sme­rit din ca­uza şi de dragul nos­tru. Tot Dom­nul a mai a­ten­­ţionat că nu poa­te fi în spi­ri­tul creştin au­ten­­tic folosirea prac­ticilor reli­gi­­oase pentru a pă­rea mai im­por­tanţi înaintea oa­menilor. Iisus a folosit întâi cu­vântul „Rabi” sau „Raboni” (Ra­buni) ce derivă din adjecti­vul „rab”, cu sensul de „mare”, „mă­reţ”, „im­portant”, termen fo­l­osit din a­bundenţă de către şi pentru căr­turarii Legii vechi. Chiar da­că Iisus Însuşi, ca de altfel şi Sfân­tul Ioan Bo­te­zătorul au fost numiţi de oameni „rabi”, Dom­nul i-a sfă­tu­it pe ucenici să nu exagereze c­u acest apelativ, care, aşa cum spuneam, se poa­te tradu­ce şi „maestre” sau „mă­re­ţu­le”, pentru că Unul singur es­te Cel Mare.

Revenind la text, ne punem în­­trebarea cum de s-au vindecat toţi cei zece de vreme ce Iisus cunoştea dinainte pur­ta­rea lor? S-au vindecat graţie pu­­terii şi milei divine care-i cu­prinde pe toţi oamenii, deşi n-au fost vindecaţi de Iisus toţi le­proşii ţării din vremea a­ce­ea, ci doar cei care s-au în­tâl­nit cu Hris­tos pe cale şi evi­dent i s-au ru­gat Lui. L-au în­tâl­nit pe Dom­nul şi fiindcă e­rau împlinitori atenţi ai Legii di­vine, dată prin Moise, care pre­vedea ca cei atinşi de a­ceas­tă boală să tră­ias­că izo­laţi de lume, adică în a­fa­ra lo­ca­­lităţilor, şi să ves­teas­că cu glas mare că sunt ne­cu­raţi, pen­tru ca oamenii să-i e­vite şi să nu contracteze teri­bi­­la boa­lă. S-au vindecat pentru că L-au ascultat pe Domnul şi s-au dus să se arate preoţilor, aşa cum scria în Legea lui Moi­se.

Legea veche, stavilă împotriva rătăcirii idolatre şi a imoralităţii

O învăţătură importantă ce de­curge indirect din textul e­van­­ghelic, ca şi din trista ex­pe­­ri­­enţă a celor nouă leproşi, ar fi că până la Hristos Legea ve­che îi mântuia pe cei care o res­pectau cu stricteţe fiindcă, spu­ne A­postolul Pavel, „Legea es­te sfân­tă şi dreaptă şi bu­nă”. O do­vadă o avem la pro­ro­­cul Ie­ze­chiel, care ne vor­beş­te despre sal­varea celor în­sem­naţi pe frun­te cu semnul e­braic taw (cap. 9, 4-6). Unii cred că este vor­ba doar despre în­semnarea cu semnul sfintei cruci. Să nu ui­tăm că crucea a de­venit semn al biruinţei şi al mân­tuirii doar du­pă jertfa Dom­nului Hristos. Vor­bind în con­textul pregătirii dis­tru­ge­rii Ierusalimului, pro­fe­­tul vrea să spună cu totul alt­ce­va, chiar dacă noi creştinii ve­dem aici un simbol al crucii. În pri­mul rând trebuie să luăm în cal­cul contextul istoric în ca­re a grăit profetul şi motivaţia tri­­miterii sale la misiune. De fapt, profeţii au fost trimişi cu un mandat special pentru oa­me­­nii din vremea lor ca să-i sal­­veze de pe calea rătăcirii, a în­­­chinării la idoli şi a imo­ra­li­tă­­ţii, pentru a le vesti contem­po­­­ranilor grozăvia judecăţii di­­vi­­ne ce se va abate peste cei care nu res­pectă poruncile Legii pre­­vă­zu­te între contractul di­vi­no-u­man încheiat pe Sinai (Ieş. 20). Pen­tru israeliţi, le­gea era mân­tu­i­toare, probată şi în cazul vin­decării acestor le­proşi. Ie­ze­chiel ne spune că cei din vremea lui care respectau cu stric­te­ţe legea şi erau în­tristaţi din ca­u­za încălcării ei au fost în­sem­naţi pe frunte cu litera taw, ul­tima din alfa­be­­tul e­bra­ico-a­ra­maic, ca să fie cru­ţa­ţi la mo­men­tul distru­ge­rii ce­­tăţii din ca­u­za idolatriei. De fapt, litera taw se re­fe­­rea la To­ra, adică la Le­ge, dar cu­vân­tul Tora nu în­seam­nă doar lege, ci şi învă­ţă­tu­ră. Cu­vân­tul Tora este un par­ti­ci­piu de la verbul iaro, ca­re în­sea­m­nă a învăţa, a instrui, fi­in­dcă prin Tora Dum­nezeu i-a în­vă­ţat pe oameni calea care-i du­ce la El, nu doar Legea care să-i pedepsească pe cei ce gre­şesc. Aşadar, a­van­­tajele celor ca­­re se su­pu­neau învăţătu­ri­lor ei erau bi­ne­cuvântarea divi­nă pe pă­mânt şi mântui­rea su­fletului în viaţa viitoa­re, ca în cazul lui A­vraam. Din­tre e­vrei, unii credeau că îm­plini­to­­rii Legii vor fi co­pleşiţi de da­ruri doar pe pă­mânt. În ca­zul leproşilor vin­de­­caţi, nouă din­tre ei s-au mul­­ţu­mit cu da­rul vindecării de la Hris­tos, în ca­re a fost implicată şi Legea, fi­indcă s-au dus să se a­­rate pre­oţilor. Nu­mai că doar u­nul, de neam stră­in (sa­ma­ri­nean), a primit darul îndoit: vin­de­ca­rea şi mân­tuirea. Doar lui îi zi­ce „scoa­lă-te şi pleacă, cre­din­ţa ta te-a mântuit!” (vers. 19). Dacă nu s-ar fi refe­rit şi la mân­­tuire, Iisus i-ar fi zis: „Cre­dinţa ta te-a vindecat”, ori din cuvântul Lui reiese că i-a a­­cordat şi mântuirea.

Semne care confirmă înlocuirea vechii alianţe cu Legea cea nouă

Legea lui Moise era mân­tu­i­­toa­re pentru cei ce o respectau în litera şi în spiritul ei, dar va în­­ceta odată cu Hris­tos. O spu­ne chiar El în pilda cu bogatul ne­milostiv şi săra­cul Lazăr. Su­fletul acestuia a fost dus în sâ­nul lui Avraam, a­dică în a­ce­laşi loc de fericire veş­nică, eufe­mis­tic vorbind - „în sânul lui A­vra­am” (Lc. 16, 22). De altfel, al­te traduceri zic „alături de A­vra­am”. Că prin Lege se mân­tu­­iau cei vechi o mai aflăm şi din mo­men­­tul schimbării la fa­ţă a lui Iisus, când alături de El au a­pă­rut Moise şi Ilie. Ei bine, nu era posibil ca cei doi, dacă ar fi fost condamnaţi, să fi fost scoşi din iad doar pentru a sta câ­­teva clipe lângă Domnul ca a­poi să se întoarcă la locul de de­­tenţie. Să nu uităm că şi ei au fost îmbrăcaţi în strălucire ca şi Hristos. Despre puterea mân­­tuitoare a Legii până la Hris­­tos vorbeşte şi Sfântul Ioan Gu­ră de Aur, care zice că îi mân­tuia pe evreii care o îm­pli­­neau. El asemăna Legea cu o ma­mă care îşi alăptează la sâ­­nul ei pruncul până ce-i ca­pa­­bil să consume hrană tare. În­dată ce trece la un alt fel de hra­nă, sâ­nul mamei nu-i mai es­te de fo­los. Tot aşa prin jert­fa lui Hris­tos este realizată mân­tui­rea obiectivă pentru toţi oame­nii, iar Legea veche nu mai asi­gu­ră mântuirea fi­ind­­că a fost în­locuită cu cea no­uă sau a ha­ru­lui. Avem măr­turii în acest sens şi la is­to­­ricul iudeu Iosif Fla­vius, ca­re se constituie do­vezi din lu­mea profană că prin jert­fa lui Hris­tos s-au schimbat ra­dical a­tât cultul iudaic, cât şi mij­loa­cele de obţinere a iertării di­­vine. Flavius spune că, î­na-in­te cu câ­­te­va decenii de dis­tru­­ge­rea Ierusalimului, poar­ta din­spre răsărit a Tem­plu­lui, din bronz masiv şi de di­men­­siuni uriaşe, pe care abia 20 de oa­meni o puteau închide (a­se­­me­nea porţii cetăţii Tro­ia), cu ză­voare din fier trans­ver­­s­ale şi lon­gitudinale, prin­se în stâncă, s-a deschis sin­gu­­ră noaptea, pe la ceasul 6. A­cest lucru este con­firmat şi de Talmudul iudaic, care spu­ne că Rabi Joha­nan ben Ţakai a zis: „Templule, Tem­plule, de ce te sperii singur, ştim că sfâr­şitul tău va fi distrugerea vii­toare!”

Ceea ce i-a uimit însă pe sa­cri­­­ficatorii de la Templu a fost un fapt ieşit din comun, şi a­nu­­me că fâşia de pânză pur­pu­rie ca­re se punea pe capul ţapului is­păşitor, în ziua cea mare a is­păşirii (Yom Kippur), nu s-a mai albit ca de obicei. Des­pre ce es­te vorba? O spune Isaia: „Ve­niţi să ne judecăm, zice Dom­nul. De vor fi pă­ca­te­le voastre cum e cârmâzul, ca ză­pada le voi albi, şi de vor fi (ro­şii) ca pur­pura, ca lâna al­bă le voi fa­ce” (cap. 1, 18). Prin aceste cu­vin­­te, profetul îi în­demna pe con­temporanii săi să se prezin­te la sanctuar ca să se judece cu Dum­nezeu, a­di­­că să-şi măr­tu­ri­sească pă­ca­te­le, căci aceasta în­seamnă, a se judeca cu Dum­nezeu. Măr­tu­risirea era publi­că şi se a­du­ceau şi sacrificiile de împăcare cu Dumnezeu, prin­tre care şi un „ţap is­pă­şi­tor”. Pe capul a­ces­tuia se punea de către ar­hi­ereu, în numele tu­­turor, o fâ­şie de pânză de cu­loa­re stacojie (simbol al pă­cat­e­lor) pe ca­re o legau de coarnele a­ni­ma­lu­lui. După ce acesta îşi măr­tu­risea păcatele proprii şi ale în­tregului popor ţinând mâi­ni­le pe capul ţapului, pan­gli­­ca sta­cojie (sau purpurie) se al­bea în chip minunat, ca o con­fir­­­mare că le-au fost iertate pă­­­ca­tele. La acest fapt face deci re­ferire Isaia. Ei bine, sunt măr­turii că cu 40 de ani îna­­in­te de distrugerea tem­plu­lui, chiar când Dom­nul Hris­­tos a fost sacrificat pe cru­­ce în locul a­nimalului is­pă­şi­­tor, fâşia de pân­ză stacojie sau roşie nu s-a mai albit ca de obicei. De ce oa­re nu s-a mai repetat minunea? E­vident că jertfa aceea de is­pă­şi­re a fost înlocuită pentru tot­dea­­u­na de jertfa ispăşi­toare a lui Hris­­tos, nu doar pentru pro­pri­ul popor, ci pentru toţi care vor crede în El, iar Legea cea No­­­uă, a harului, aduce ier­ta­rea pă­catelor şi implicit mân­tu­­irea, ca şi în cazul leprosului vindecat ce se constituie în­tr-o icoa­nă a vindecării tu­tu­ror de cum­pli­ta boală a pă­ca­tului. Acest fapt l-a intuit stră­inul (sa­ma­ri­nea­nul) când s-a întors ca să-I mul­ţu­meas­că Domnului pentru vin­decare şi mântuire. În con­clu­­zie, vin­de­carea şi mântuirea ne vin prin întâlnirea cu Hri­s­tos.