Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Îndoitul dar făcut samarineanului

Îndoitul dar făcut samarineanului

Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Petre Semen - 15 Ian, 2014

Duminica a XXIX-a după Rusalii Vindecarea celor zece leproşi (Luca 17, 11-19)

„În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne. Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!“

Evenimentul întâl­ni­­­rii lui Hristos cu cei zece leproşi şi vin­­decarea minu­na­­tă a acestora este relatată nu­­­mai de Sfântul Luca. Este foar­­­te probabil ca el să fi pri­mit in­­formaţia chiar de la be­ne­fi­ci­a­­­rul acestei vindecări, a­di­că de la străinul (samari­nea­nul) care în mod cert a devenit u­nul dintre fiii Bisericii prima­re, încât Lu­­ca, şi în calitatea sa de me­dic, s-a simţit obligat mo­ral să i­­mortalizeze în scris mi­nunea, dar şi ca să le arate sa­marine­ni­­lor, foarte ostili fra­ţilor lor iu­dei, că mântuirea vi­ne prin Ci­ne­va de neam iu­deu (In. 4, 22). Alt­fel spus, Sfân­tul Luca vrea să accen­tu­e­ze faptul că Mân­tu­i­­torul Hris­tos s-a adresat mai întâi nea­mului Său, adică iu­de­ilor, în al doilea rând samari­n­e­­ni­lor care erau înrudiţi cu iu­deii, cu toate că aceştia se a­mes­te­ca­seră cu păgânii, şi de a­ce­e­a pe cel vindecat Hristos îl nu­meş­te străin. Abia după a­ce­ea Iisus îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se adreseze şi pă­gâ­ni­lor, a­dică „neamurilor“ (Mt. 19, 18-20).

Rugăciunea făcută în numele lui Iisus vindecă

Nu ne propunem să comen­tăm minunea în sine, ci ne vom re­feri doar la circumstan­ţe­le în ca­re a avut loc şi la fe­lul în care au reacţionat cei im­plicaţi în e­ve­niment. În pri­mul rând se im­pune sublinie­rea că rugă­ciu­nea stârneşte mi­la divină. Vă­zân­du-L pe Iisus trecând, cei ze­ce se roa­gă cu toţii zicând: „Ii­suse, În­vă­ţătorule, ai milă de noi!“ Ru­găciunea făcută în nu­mele lui Iisus are darul de a vin­de­ca şi mântui. De fapt, în­suşi nu­mele de Iisus înseamnă „Cel care mântuieşte“ şi impli­cit „Cel ce are milă“. De re­ţi­nut că Iisus a răspuns ru­gă­ciu­nii când I-au rostit numele, fi­indcă cel de-al doilea atribut de În­vă­ţă­tor nu avea prea ma­re impor­tan­­ţă pentru El chiar da­că a fost Învăţătorul su­blim. De altfel, în vremea a­ce­ea nu era sin­gu­­rul Căruia i se a­tribuia acest ca­lificativ, iar Ii­sus le-a inter­zis ucenicilor să se numească în­tre ei în­vă­ţă­tori. „Voi însă să nu vă nu­miţi Rabi, că unul este În­vă­ţă­to­rul vostru, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi“ (Mt. 23, 7). Ne întrebăm de ce oare a pus Dom­­nul această interdicţie, de vre­­me ce Biserica lui Hristos a a­­vut chiar de la întemeierea sa di­ferite trepte de slujire. A­pos­­to­lul Pavel spune că „Dum­nezeu i-a pus pe unii în Bi­se­ri­că: întâi apostoli, al doilea pro­roci, al treilea învăţători“ (I Cor. 12, 28) şi acelaşi spune des­pre sine că a fost pus să le în­­ve­ţe pe neamuri credinţa şi a­­de­vărul (I Tim. 2, 7; II Tim. 1, 11). Ca să înţelegem bine in­ter­dic­­ţia lui Iisus, trebuie să a­vem în vedere contextul. El îi avea în vedere pe cărturarii şi fariseii vremii, care învăţau, dar nu şi făceau ceea ce învăţau.

Se vede clar că aluzia este ca­­tegorică, adică trebuie să pu­­nem în practică cele ce-i în­vă­­ţăm pe alţii (Mt. 23, 3). Cu al­te cu­vinte, singura cale de a ne în­tâl­ni cu Hristos este cea a sme­reniei, fiindcă El s-a sme­rit din ca­uza şi de dragul nos­tru. Tot Dom­nul a mai a­ten­­ţionat că nu poa­te fi în spi­ri­tul creştin au­ten­­tic folosirea prac­ticilor reli­gi­­oase pentru a pă­rea mai im­por­tanţi înaintea oa­menilor. Iisus a folosit întâi cu­vântul „Rabi“ sau „Raboni“ (Ra­buni) ce derivă din adjecti­vul „rab“, cu sensul de „mare“, „mă­reţ“, „im­portant“, termen fo­l­osit din a­bundenţă de către şi pentru căr­turarii Legii vechi. Chiar da­că Iisus Însuşi, ca de altfel şi Sfân­tul Ioan Bo­te­zătorul au fost numiţi de oameni „rabi“, Dom­nul i-a sfă­tu­it pe ucenici să nu exagereze c­u acest apelativ, care, aşa cum spuneam, se poa­te tradu­ce şi „maestre“ sau „mă­re­ţu­le“, pentru că Unul singur es­te Cel Mare.

Revenind la text, ne punem în­­trebarea cum de s-au vindecat toţi cei zece de vreme ce Iisus cunoştea dinainte pur­ta­rea lor? S-au vindecat graţie pu­­terii şi milei divine care-i cu­prinde pe toţi oamenii, deşi n-au fost vindecaţi de Iisus toţi le­proşii ţării din vremea a­ce­ea, ci doar cei care s-au în­tâl­nit cu Hris­tos pe cale şi evi­dent i s-au ru­gat Lui. L-au în­tâl­nit pe Dom­nul şi fiindcă e­rau împlinitori atenţi ai Legii di­vine, dată prin Moise, care pre­vedea ca cei atinşi de a­ceas­tă boală să tră­ias­că izo­laţi de lume, adică în a­fa­ra lo­ca­­lităţilor, şi să ves­teas­că cu glas mare că sunt ne­cu­raţi, pen­tru ca oamenii să-i e­vite şi să nu contracteze teri­bi­­la boa­lă. S-au vindecat pentru că L-au ascultat pe Domnul şi s-au dus să se arate preoţilor, aşa cum scria în Legea lui Moi­se.

Legea veche, stavilă împotriva rătăcirii idolatre şi a imoralităţii

O învăţătură importantă ce de­curge indirect din textul e­van­­ghelic, ca şi din trista ex­pe­­ri­­enţă a celor nouă leproşi, ar fi că până la Hristos Legea ve­che îi mântuia pe cei care o res­pectau cu stricteţe fiindcă, spu­ne A­postolul Pavel, „Legea es­te sfân­tă şi dreaptă şi bu­nă“. O do­vadă o avem la pro­ro­­cul Ie­ze­chiel, care ne vor­beş­te despre sal­varea celor în­sem­naţi pe frun­te cu semnul e­braic taw (cap. 9, 4-6). Unii cred că este vor­ba doar despre în­semnarea cu semnul sfintei cruci. Să nu ui­tăm că crucea a de­venit semn al biruinţei şi al mân­tuirii doar du­pă jertfa Dom­nului Hristos. Vor­bind în con­textul pregătirii dis­tru­ge­rii Ierusalimului, pro­fe­­tul vrea să spună cu totul alt­ce­va, chiar dacă noi creştinii ve­dem aici un simbol al crucii. În pri­mul rând trebuie să luăm în cal­cul contextul istoric în ca­re a grăit profetul şi motivaţia tri­­miterii sale la misiune. De fapt, profeţii au fost trimişi cu un mandat special pentru oa­me­­nii din vremea lor ca să-i sal­­veze de pe calea rătăcirii, a în­­­chinării la idoli şi a imo­ra­li­tă­­ţii, pentru a le vesti contem­po­­­ranilor grozăvia judecăţii di­­vi­­ne ce se va abate peste cei care nu res­pectă poruncile Legii pre­­vă­zu­te între contractul di­vi­no-u­man încheiat pe Sinai (Ieş. 20). Pen­tru israeliţi, le­gea era mân­tu­i­toare, probată şi în cazul vin­decării acestor le­proşi. Ie­ze­chiel ne spune că cei din vremea lui care respectau cu stric­te­ţe legea şi erau în­tristaţi din ca­u­za încălcării ei au fost în­sem­naţi pe frunte cu litera taw, ul­tima din alfa­be­­tul e­bra­ico-a­ra­maic, ca să fie cru­ţa­ţi la mo­men­tul distru­ge­rii ce­­tăţii din ca­u­za idolatriei. De fapt, litera taw se re­fe­­rea la To­ra, adică la Le­ge, dar cu­vân­tul Tora nu în­seam­nă doar lege, ci şi învă­ţă­tu­ră. Cu­vân­tul Tora este un par­ti­ci­piu de la verbul iaro, ca­re în­sea­m­nă a învăţa, a instrui, fi­in­dcă prin Tora Dum­nezeu i-a în­vă­ţat pe oameni calea care-i du­ce la El, nu doar Legea care să-i pedepsească pe cei ce gre­şesc. Aşadar, a­van­­tajele celor ca­­re se su­pu­neau învăţătu­ri­lor ei erau bi­ne­cuvântarea divi­nă pe pă­mânt şi mântui­rea su­fletului în viaţa viitoa­re, ca în cazul lui A­vraam. Din­tre e­vrei, unii credeau că îm­plini­to­­rii Legii vor fi co­pleşiţi de da­ruri doar pe pă­mânt. În ca­zul leproşilor vin­de­­caţi, nouă din­tre ei s-au mul­­ţu­mit cu da­rul vindecării de la Hris­tos, în ca­re a fost implicată şi Legea, fi­indcă s-au dus să se a­­rate pre­oţilor. Nu­mai că doar u­nul, de neam stră­in (sa­ma­ri­nean), a primit darul îndoit: vin­de­ca­rea şi mân­tuirea. Doar lui îi zi­ce „scoa­lă-te şi pleacă, cre­din­ţa ta te-a mântuit!“ (vers. 19). Dacă nu s-ar fi refe­rit şi la mân­­tuire, Iisus i-ar fi zis: „Cre­dinţa ta te-a vindecat“, ori din cuvântul Lui reiese că i-a a­­cordat şi mântuirea.

Semne care confirmă înlocuirea vechii alianţe cu Legea cea nouă

Legea lui Moise era mân­tu­i­­toa­re pentru cei ce o respectau în litera şi în spiritul ei, dar va în­­ceta odată cu Hris­tos. O spu­ne chiar El în pilda cu bogatul ne­milostiv şi săra­cul Lazăr. Su­fletul acestuia a fost dus în sâ­nul lui Avraam, a­dică în a­ce­laşi loc de fericire veş­nică, eufe­mis­tic vorbind - „în sânul lui A­vra­am“ (Lc. 16, 22). De altfel, al­te traduceri zic „alături de A­vra­am“. Că prin Lege se mân­tu­­iau cei vechi o mai aflăm şi din mo­men­­tul schimbării la fa­ţă a lui Iisus, când alături de El au a­pă­rut Moise şi Ilie. Ei bine, nu era posibil ca cei doi, dacă ar fi fost condamnaţi, să fi fost scoşi din iad doar pentru a sta câ­­teva clipe lângă Domnul ca a­poi să se întoarcă la locul de de­­tenţie. Să nu uităm că şi ei au fost îmbrăcaţi în strălucire ca şi Hristos. Despre puterea mân­­tuitoare a Legii până la Hris­­tos vorbeşte şi Sfântul Ioan Gu­ră de Aur, care zice că îi mân­tuia pe evreii care o îm­pli­­neau. El asemăna Legea cu o ma­mă care îşi alăptează la sâ­­nul ei pruncul până ce-i ca­pa­­bil să consume hrană tare. În­dată ce trece la un alt fel de hra­nă, sâ­nul mamei nu-i mai es­te de fo­los. Tot aşa prin jert­fa lui Hris­tos este realizată mân­tui­rea obiectivă pentru toţi oame­nii, iar Legea veche nu mai asi­gu­ră mântuirea fi­ind­­că a fost în­locuită cu cea no­uă sau a ha­ru­lui. Avem măr­turii în acest sens şi la is­to­­ricul iudeu Iosif Fla­vius, ca­re se constituie do­vezi din lu­mea profană că prin jert­fa lui Hris­tos s-au schimbat ra­dical a­tât cultul iudaic, cât şi mij­loa­cele de obţinere a iertării di­­vine. Flavius spune că, î­na-in­te cu câ­­te­va decenii de dis­tru­­ge­rea Ierusalimului, poar­ta din­spre răsărit a Tem­plu­lui, din bronz masiv şi de di­men­­siuni uriaşe, pe care abia 20 de oa­meni o puteau închide (a­se­­me­nea porţii cetăţii Tro­ia), cu ză­voare din fier trans­ver­­s­ale şi lon­gitudinale, prin­se în stâncă, s-a deschis sin­gu­­ră noaptea, pe la ceasul 6. A­cest lucru este con­firmat şi de Talmudul iudaic, care spu­ne că Rabi Joha­nan ben Ţakai a zis: „Templule, Tem­plule, de ce te sperii singur, ştim că sfâr­şitul tău va fi distrugerea vii­toare!“

Ceea ce i-a uimit însă pe sa­cri­­­ficatorii de la Templu a fost un fapt ieşit din comun, şi a­nu­­me că fâşia de pânză pur­pu­rie ca­re se punea pe capul ţapului is­păşitor, în ziua cea mare a is­păşirii (Yom Kippur), nu s-a mai albit ca de obicei. Des­pre ce es­te vorba? O spune Isaia: „Ve­niţi să ne judecăm, zice Dom­nul. De vor fi pă­ca­te­le voastre cum e cârmâzul, ca ză­pada le voi albi, şi de vor fi (ro­şii) ca pur­pura, ca lâna al­bă le voi fa­ce“ (cap. 1, 18). Prin aceste cu­vin­­te, profetul îi în­demna pe con­temporanii săi să se prezin­te la sanctuar ca să se judece cu Dum­nezeu, a­di­­că să-şi măr­tu­ri­sească pă­ca­te­le, căci aceasta în­seamnă, a se judeca cu Dum­nezeu. Măr­tu­risirea era publi­că şi se a­du­ceau şi sacrificiile de împăcare cu Dumnezeu, prin­tre care şi un „ţap is­pă­şi­tor“. Pe capul a­ces­tuia se punea de către ar­hi­ereu, în numele tu­­turor, o fâ­şie de pânză de cu­loa­re stacojie (simbol al pă­cat­e­lor) pe ca­re o legau de coarnele a­ni­ma­lu­lui. După ce acesta îşi măr­tu­risea păcatele proprii şi ale în­tregului popor ţinând mâi­ni­le pe capul ţapului, pan­gli­­ca sta­cojie (sau purpurie) se al­bea în chip minunat, ca o con­fir­­­mare că le-au fost iertate pă­­­ca­tele. La acest fapt face deci re­ferire Isaia. Ei bine, sunt măr­turii că cu 40 de ani îna­­in­te de distrugerea tem­plu­lui, chiar când Dom­nul Hris­­tos a fost sacrificat pe cru­­ce în locul a­nimalului is­pă­şi­­tor, fâşia de pân­ză stacojie sau roşie nu s-a mai albit ca de obicei. De ce oa­re nu s-a mai repetat minunea? E­vident că jertfa aceea de is­pă­şi­re a fost înlocuită pentru tot­dea­­u­na de jertfa ispăşi­toare a lui Hris­­tos, nu doar pentru pro­pri­ul popor, ci pentru toţi care vor crede în El, iar Legea cea No­­­uă, a harului, aduce ier­ta­rea pă­catelor şi implicit mân­tu­­irea, ca şi în cazul leprosului vindecat ce se constituie în­tr-o icoa­nă a vindecării tu­tu­ror de cum­pli­ta boală a pă­ca­tului. Acest fapt l-a intuit stră­inul (sa­ma­ri­nea­nul) când s-a întors ca să-I mul­ţu­meas­că Domnului pentru vin­decare şi mântuire. În con­clu­­zie, vin­de­carea şi mântuirea ne vin prin întâlnirea cu Hri­s­tos.