Întâlnirea cu Domnul vindecărilor la apa speranței

Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

Hristos a înviat - făcându-ni-Se nouă începătură a vieții celei veșnice!

Suntem atât de aproape de praznicul Învierii Domnului, încât datori suntem a păstra vie în sufletele noastre bucuria pe care au simțit-o sfintele femei și sfinții Apostoli în acea noapte despre care cu adevărat se putea zice Iată ceva nou și la care, din iubirea Sa, și noi am fost făcuți părtași! În urmă cu puțină vreme, pe tot parcursul săptămânii luminate, slujitorii Altarelor au vestit tuturor, inspirați de Psalmistul David: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa! (Ps. 117, 24). Dar mesajul valoros al acestui stih nu subliniază faptul că această zi a fost făcută de Domnul, cum de altfel au fost făcute toate celelalte, ci el face referire la realitatea în sfârșit palpabilă a celei de a opta zi. De la Învierea de acum 2.000 de ani a Mântuitorului, creștinii sunt chemați să trăiască în mod continuu această ultimă zi a creației, care a fost făcută de Domnul pentru ca noi să ne bucurăm și să ne veselim într-însa. În ea noi nu suntem singuri și străini, ci alături de Mirele cel ceresc, de Mielul cel înviat, la masa cea îm­belșugată a Părintelui nostru, în Împărăția cea sălășluită între noi. Dar totuși, cum să gustăm bucu­ria cea desăvârșită în această vale a plângerii, în care su­ferința ne e tovarăș fidel al vieții, de la naștere și până la moartea cea trupească? Pericopa evanghelică a duminicii de azi ne învață acest lucru.

Într-una dintre călătoriile Sale la Ierusalim, Mântuitorul Se oprește la Vitezda. Această scăldătoare nu era un loc obișnuit, căci din când în când ea era cercetată de un înger al Domnului. După coborârea lui, apa se tulbura și căpăta proprietăți vindecătoare. Nu știm cât de des venea îngerul, unii părinți ai Bisericii avansând ideea conform căreia fenomenul era anual, dar oricum se pare că minunea era suficient de frecventă pentru a-i determina pe neputincioșii Ierusalimului să se strângă în pridvoarele scăldătorii. Toate neputințele trupești erau aduse acolo în speranța miraculoasei vindecări: orbii, șchio­pii sau uscații, fără nici o deo­­sebire, nădăjduiau la dobândirea darului cel bun al însănătoșirii. Acest dar însă, pe lângă că era sporadic și imprevizibil, era tot­odată și limitat. Doar primul care ajungea la apa cea tulburată se vindeca. Acesta este motivul pentru care adeseori Vitezda, cu cele cinci pridvoare ale sale, a fost considerată o analogie a Legământului celui vechi, cu cele cinci cărți scrise de marele Moise. Ele definesc un spațiu al posi­bilității, guvernat însă de duhul promisiunii și nu al certitudinii.

În acest tărâm al speranței încă vii a celor neputincioși, Hristos - Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, află un destinatar vrednic a primi vestea cea bună a apropierii Împărăției lui Dumnezeu. Iar această Împă­răție se vădește prin fapte, nu prin cuvinte, așa cum El Însuși a răspuns celor trimiși de Ioan Botezătorul să-L întrebe dacă El este cel așteptat: Mergeți şi spuneți lui Ioan cele ce ați văzut şi cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii ­umblă, leproșii se curăţesc, surzii aud, morții înviază şi săracilor li se binevesteşte (Lc. 7, 22). Gene­rații după generații, urmașii lui Adam au așteptat împlinirea făgăduinței, așa cum și slăbănogul a așteptat 38 de ani întâlnirea cu miraculosul, iar așteptarea-i plină de speranță nu i-a fost înșelată. Vindecarea trupului și deopotrivă a sufletului său au fost primite de la Cel care ne­pu­tințele noastre le-a luat și rănile noastre le-a purtat (Mt. 8, 17).

Se cade însă să subliniem câteva aspecte ce caracterizează întâlnirea dintre om și Dumnezeu, în acest episod scripturistic.
De această dată, Creatorul nu se mai arată în tunete și fulgere, nici măcar în adiere subțire de vânt, așa cum o făcuse în Vechiul Testament, ci direct, la nivel personal, sub forma celei mai naturale întâlniri, arătându-ne noua pedagogie pe care Domnul o abordează în raport cu omenirea. Nouă, celor care trăim în cea de-a opta zi, ni se cere efortul de a-L căuta și a-L afla pe Creator în spatele fireștii creaturi, înainte ca El să se dea la o parte. Mântuitorul le spunea Apostolilor: Iată, Eu stau la ușă și bat (In. 3, 20) și cine are urechi de auzit, să audă (Lc. 8, 8), și din acestea noi trebuie să înțelegem că sub noul Legământ, realitatea întâlnirii cu Harul nu mai este sporadică, ci dimpotrivă, continuă, căci Hristos ne-a făgăduit că Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Mt. 28,  20). Lucrarea Harului nu mai este limitată, ci nemărginită, noi fiind moștenitori ai noii făgăduințe - cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (In. 14, 12). Coborârea îngerului în scăldătoare era imprevizibilă, dar nouă ni s-a descoperit planul Său pe care prin credință îl putem pătrunde și înțelege, căci toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute (In. 15, 15).

Și cu toate acestea, atât de greu reușim în vacarmul exis­tenței noastre să vedem și să simțim disponibilitatea desă­vârșită a Dragostei. Ne asemănăm adeseori slăbănogului care se plângea Mântuitorului că nu are om care să-l ajute să ajungă primul la apă, el, cel care vorbea cu Cel despre Care Pilat urma să mărturisească public Iată Omul! (In. 19, 5). Sau suntem în postura lui Pilat, care stând față în față cu Adevărul Însuși, se întreba retoric: Ce este adevărul? (In. 18, 38). Ratăm sistematic întâlnirile cu El prin incapacitatea noastră de a-L recunoaște atunci când Îl întâlnim. Suntem precum Luca și Cleopa în care inimile nu ardeau când le grăia pe cale și care prea multă vreme nu L-au recunoscut.

Drept-măritori creștini, să ne învățăm de la slăbănogul zilei: răbdarea, blândețea, statornicia, nădejdea în Dumnezeu, acceptarea planului Său și nejudecarea Lui în greutățile vieții cotidiene. Să îi urmăm în tăria de a rămâne suflete pure și frumoase, nemutilate în suferința îndelungată. Dar dincolo de acestea, ale omului firesc, să ne spălăm ochii sufletului cu apa Harului și să-L rugăm să ne dăruiască a-L vedea și a-L întâlni în fiecare moment al vieții noastre. Să ni-L facem prieten și însoțitor la tot pasul și, astfel, intrând întru bucuria Lui să rămânem pe veci acolo, cetățeni veseli și mulțumitori ai celei de-a opta zi.

Hristos a înviat!