Nimeni nu este bun

Evanghelia duminicii a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27

18. Şi L-a întrebat un dregător (pe Iisus), zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?

19. Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.

20. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.

21. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele.

22. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.

23. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.

24. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu!

25. Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

26. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască?

27. Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Meditând asupra textului evanghelic de mai sus, desprindem multe învăţături care ne privesc în mod direct sau indirect pe toţi cei care ne punem problema mântuirii. În primul rând ne şochează, oarecum, reproşul Domnului faţă de apelativul „Bunule învăţător”. Ca un consecvent nonconformist, Iisus a respins apelativul de curtoazie al tânărului, pentru a ne învăţa pe noi cei care pretindem că Îl urmăm pe Domnul în smerenie, că nimeni dintre cei muritori nu este bun înaintea lui Dumnezeu.

Ameninţarea linguşelilor

Pe plan spiritual, este greu să facem demarcaţii definitive între oameni, datorită inconsecvenţei de care aceştia sunt susceptibili. Unii care par foarte buni pot cădea, iar alţii, ce par a fi mai puţin buni, pot progresa. Deci, omul nu poate fi niciodată bun dacă este raportat la Dumnezeu. Bunătatea oamenilor, în raport cu bunătatea lui Dumnezeu, este, aşa cum spune o rugăciune de la Sf. Maslu, ca o cârpă lepădată, adică lipsită de valoare.

După părerea Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos l-a certat pe tânăr pentru a-l dezvăţa de obiceiul de a mai linguşi pe cineva, întrucât cel linguşit este pus în mare primejdie.

Nu este rea ideea Sfântului Ioan, dar nu poate fi singura motivaţie a lui Iisus, întrucât fiecare cuvânt al Domnului poate cuprinde o mulţime de învăţături. În primul rând, Iisus nu vrea să primească slavă de la oameni, învăţându-ne astfel şi pe noi, ca atunci când suntem lăudaţi, să-i mulţumim lui Dumnezeu şi numai spre el să dirijăm toate laudele. La timpul său, psalmistul lăuda şi el bunătatea lui Dumnezeu şi îi îndemna şi pe alţii spre acelaşi lucru când zicea: „Lăudaţi pe Domnul că este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci” ( Ps. 106, 1). El îndeamnă la laude subliniind că păcatele oamenilor n-au putut epuiza bunătatea lui Dumnezeu.

Când vorbim despre bunătatea lui Dumnezeu, nu avem în vedere o bunătate morală, ca în cazul oamenilor, dacă poate fi vorba despre aşa ceva, ci avem în vedere mai mult un fel de amabilitate plină de delicateţe faţă de omul pe care-l ştie că este întocmit din ţărână şi că tot acolo se va întoarce.

În ce-i priveşte pe oameni, poţi spune despre cineva că este un bun sau chiar un excelent medic, un foarte bun profesor, un sportiv de performanţă, un bun politician excelent etc., dar poţi să şi spui, în acelaşi timp, că nu este un om bun în sensul religios-moral.

Se cade să fim mai avuţi ca Dumnezeu?

Cu toate că tânărul păzise poruncile Legii vechi - date de Dumnezeu lui Moise - chiar din tinereţile sale, nu era convins de suficienţa acestora în a-l ajuta să obţină mântuirea. Era convins că îi mai lipsea ceva şi de aceea căuta un răspuns adecvat la Domnul.

Pentru unii dintre noi, răspunsul şi atitudinea Mântuitorului faţă de acest tânăr pare destul de derutantă, dacă mai ales ne gândim că, într-un alt context, Iisus nu a cerut oamenilor înstăriţi să renunţe chiar la totul. Ca Dumnezeu, Hristos a citit în inima celui tânăr şi a văzut că era extrem de ataşat de multele sale bogăţii. În cazul lui Zaheu, spre exemplu, fiindcă s-a transformat radical la întâlnirea cu Hristos, nici măcar nu i s-a sugerat să renunţe la bunurile sale, vameşul luând singur decizia de a repara toate nedreptăţile comise şi de a da săracilor jumătate din ceea ce îi mai rămânea.

Conform opiniei generale, bogăţiile erau privite (atunci, dar poate şi acum) ca un semn evident al binecuvântării lui Dumnezeu (Deut., 28, 1-8). Şocaţi de afirmaţia lui Iisus că pentru cei bogaţi uşa Împărăţiei cerurilor se strâmtează, încât, metaforic vorbind, devine aidoma unei urechi de ac prin care nu poate trece o cămilă, ucenicii nedumeriţi Îl întreabă pe Iisus cine se mai poate, totuşi, mântui? Din răspunsul Domnului rezultă adevărul că atunci când inima omului este rănită de harul lui Dumnezeu se produce o minune care-l transformă radical pe acesta.

Pe de altă parte, să nu se uite că, tot Domnul a spus, slujitorul nu poate fi mai presus decât stăpânul său. Prin urmare, dacă Iisus şi-a părăsit de bunăvoie şi din marea iubire de oameni imensele bunătăţi din împărăţia Sa, nici noi, ca cei care Îi purtăm numele şi îl mărturisim, nu prea avem justificarea de a mai alerga după bogăţii precum păgânii, într-o lume în care El a fost extrem de sărac şi în care nu avea nici măcar unde să-şi plece capul.

Concepţia falsă despre lume a bogatului autoamăgit

Din nedumerirea ucenicilor cu privire la bogăţie vedem că şi ei gândeau ca majoritatea iudeilor vremii. În orice caz, din toate minunile şi cuvântările ocazionale ale lui Iisus, ucenicii aveau mereu câte ceva de învăţat. S-ar putea spune că afirmaţia Domnului cu privire la greutatea intrării unui bogat în viaţa veşnică nu era neapărat adresată doar tânărului, ci în mod special ucenicilor ca unii care erau încă la şcoala de formare a viitorilor propovăduitori. Ei nu trebuiau să copieze vechea mentalitate iudaică vizavi de bogăţie şi de mântuire. În opinia Sf. Evanghelist Matei, alergarea după bogăţie se aseamănă mult cu idolatria ce este de inspiraţie demonică. Într-adevăr, a demonului este dorinţa posesiunii, fiindcă goana în sine după averi aduce înrobire (Mt. 6, 24).

Viaţa probează că, doar cu mici excepţii, bogaţii cad în păcatul mândriei şi al autosuficienţei, fiind atraşi constant de un trai luxos şi pofte vinovate (I Tim., 6, 9). Ei încearcă să-şi facă raiul aici pe pământ şi nici nu mai au nevoie de Dumnezeu şi nici de altă existenţă. Chiar credincios fiind, pentru bogat apare primejdia de a nu mai putea împlini toate poruncile. De aceea, Iisus nici nu a mai rostit porunca a zecea care interzicea să nu râvneşti la bunurile aproapelui. Cel care a alunecat pe panta poftei de îmbogăţire, intră imediat în competiţie cu cei mai bogaţi decât el şi nu se mai poate vorbi că nu râvneşte la ceea ce nu-i aparţine.

După faptă şi răsplată

Calea aleasă de acel tânăr nu era deloc rea. Iisus l-a privit cu drag tocmai pentru că a ales calea împlinirii poruncilor. Importantă este sublinierea lui Iisus „bine că ai împlinit toate poruncile, dar „dacă vrei să fii desăvârşit, adaugă Sf. Evanghelist Matei, vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri, şi vino de urmează-Mi Mie!” (vers. 22).

Din sfatul Domnului se pot desprinde trei învăţături mari. Prima ar fi că atât pentru cei bogaţi, cât şi pentru cei săraci, mântuirea rămâne un dar al lui Dumnezeu (vers. 27), dar că pentru cel bogat aceasta se obţine mult mai greu. Din alte împrejurări, aflăm că Iisus n-a promovat niciodată excesele, impunând oamenilor deposedarea de orice bunuri cum procedau la acea vreme sectanţii esenieni de la Qumran şi cum mai procedează încă unele secte moderne.

A doua învăţătură este aceea că cei care-L urmează pe Iisus în sens propriu, adică Apostolii, (fiindcă acesta era sensul cuvintelor: „Vino şi urmează-Mi”), nu trebuie să se încurce cu treburile acestei lumi.

În final, a treia şi cea mai importantă învăţătură este aceea că în lumea de dincolo, adică în veşnicie, există nişte trepte ierarhice ale vredniciilor, după cum există şi deosebiri ale muncilor veşnice, şi aceasta în funcţie de cât a ostenit fiecare în via Domnului.

Vedeniile Sfântului Sisoe pe patul de moarte

La Dumnezeu nu există o răsplată de tip colectivist. Ne-a sugerat-o Domnul când a precizat: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Pe prima treaptă s-ar afla cei care abia s-au mântuit, din mila Domnului, pe cea de a doua s-ar afla drepţii, pe o alta superioară s-ar afla cei desăvârşiţi (sfinţii), ca răsplată de la Domnul, fiindcă în afara mântuirii proprii, printr-o învăţătură şi exemplul unei vieţi curate, i-au mântuit şi pe alţii.

Adevărul despre deosebiri în strălucire ni-l ilustrează Patericul egiptean când vorbeşte despre moartea Sf. Sisoe: „În momentul în care avea să se săvârşească, şezând părinţii lângă el, a strălucit faţa lui dintr-o dată. Şi le-a zis lor: Iată a venit ava Antonie cel Mare. Şi după puţin, a zis: Iată a venit ceata proorocilor. Şi iarăşi a strălucit mai mult faţa lui. Şi a zis iarăşi: Iată, a venit ceata Apostolilor. Şi s-a dublat strălucirea feţei lui. Şi se părea că vorbea cu un oarecare, şi l-au întrebat pe el zicând: cu cine vorbeşti? Iar el a răspuns: Iată au venit îngerii să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin. Şi i-au zis lui bătrânii: Nu mai ai nevoie să te pocăieşti, părinte. Şi le-a răspuns lor bătrânul: Cu adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început bun. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi deodată s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut cu toţii. Şi le-a zis lor: Vedeţi, Domnul a venit. Şi a zis lor: Aduceţi-mi pe vasul pustiului. Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă”.

Şi, totuşi, sunt bogaţi care se mântuiesc

Au fost, ne spune Biblia, mulţi oameni bogaţi care nu numai că s-au mântuit, dar au ajuns pe treapta desăvârşirii. Patriarhul Avraam, strămoşul evreilor, era foarte bogat în averi, dar şi bogat în milă, fiindcă a primit în casa lui şi a ospătat străini. Iov era şi el extrem de bogat, dar a strălucit prin virtutea smereniei, a milosteniei şi a credinţei neclintite, iar Iosif din Arimateea, deşi era tot bogat, a renunţat la mormântul pe care şi-l pregătise în favoarea Domnului.

În concluzie, să nu se teamă prea mult bogaţii că îşi pierd mântuirea, dar să nu uite să lucreze cu averile lor pentru a-şi ajuta aproapele.