Pilda unei rugăciuni care îndepărtează de Dumnezeu

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Dintru început aflăm de la Sfântul Apostol Luca în ce context a rostit Domnul nostru Iisus Hristos această pildă: „Către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț spre ceilalți” (Lc 18, 9). Mântuitorul ne învață prin această parabolă, cuprinsă în doar cinci versete, folosindu-se de realitățile național-sociale și spiritual-cultice ale acelor timpuri, că doi oameni, unul fariseu și ­celălalt vameș, s-au urcat în ceasul rugăciunii la Templul din ­Ierusalim, ca să se roage.

Protagoniștii pildei 

Cine erau fariseii? O grupare politico-religioasă influentă în vremea Mântuitorului, activă ­între secolele II î. Hr. - I d. Hr., apărători ai credinței strămoșești care consta în fidelitatea atât față de Legea lui Moise cuprinsă în ­Vechiul Testament, cât și față de tradiția orală (pe care o numeau „datina bătrânilor”). Fariseii credeau în existența lui Dumnezeu, susțineau existența îngerilor și a diavolilor, nemurirea sufletului după moarte și învierea morților și erau practi­canții prozelitismului.

Putem spune că au încercat să-L atragă de partea lor chiar și pe Iisus din Nazaret, fiul Mariei.

Majoritatea fariseilor s-au îndepărtat de spiritul drept al Legii, devenind ipocriți, formaliști, corupți, nedrepți și de aceea au fost aspru mustrați de Domnul Iisus Hristos.

Puțini farisei, însă, L-au susținut pe Iisus din Nazaret, cum a fost Simeon Leprosul din Betania ori Iair, mai marele sinagogii, și mai apoi L-au recunoscut pe Mântuitorul ca Mesia cel adevărat și au devenit membri ai noii Biserici creștine, Noul ­Israel, precum Iosif din Arimateea și Nicodim, rabinul Gamaliel și Marele Apostol Pavel, fostul Saul din Tars.

Cine erau vameșii? În timpul stăpânirii Imperiului Roman, vameșul era funcționarul public pentru colectarea taxelor și impozitelor impuse poporului ocupat. Cu acceptul tacit al ocupantului, vameșii strângeau mai mult decât era taxa percepută de stăpânirea străină, diferență pe care o opreau pentru ei, astfel încât reușeau să se îmbogățească, așa cum vedem la Zaheu din Ierihon. Așadar, ei erau urâți de cona­ționali nu doar pentru că erau considerați niște trădători de ­neam și țară, dar erau și „impuri” din punctul de vedere al rigorii Legii, fiindcă se „spurcau” prin intrarea în contact cu idolatrii romani, imperatorul considerându-se fiu al zeilor și banii de dajdie având chipul Cezarului.

Unii vameși au primit cu dragă inimă Evanghelia lui Hristos, pe care apoi au și propovăduit-o în primul rând celor de un sânge cu ei, așa cum însuși Apostolul și Evanghelistul Matei ne relatează episodul chemării sale (Mt. 9, 9-13). De aici înțelegem foarte bine atitudinea disprețuitoare a fariseilor care se considerau „drepți” ai Legii în contrast cu „vameșii și păcătoșii” cu care a mâncat Hristos.

Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului sau Fiul Fecioarei cum cântă Biserica, ne învață prin exemplul concret că El iubește pe păcătosul care se pocăiește, așa cum și vameșul conștientizase a fi, și că urăște păcatul așa cum este urâtă orice boală, dar iubește pe cel bolnav fiindcă „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt 9, 12).

Cei doi „s-au suit la templu să se roage” (Lc 18, 10) pentru că Templul din Ierusalim era construit pe Muntele Moria, muntele pe care Dumnezeu i-a încercat credința strămoșului Avraam, când i-a cerut să îl jertfească pe singurul său urmaș, dobândit la bătrânețe. Domnul Dumnezeu a socotit ca dreptate credința lui Avraam, iar jertfirea lui Isaac este profeție și icoană a Jertfei Fiului Tatălui ceresc.

Iisus Hristos, dreptatea Legii vechi și a Noului Legământ

Se rugau în momentul cel mai important al zilei, deoarece atunci se aducea jertfa de ispășire pentru poporul Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov. Sacrificarea animalului fără vreo meteahnă era simbolul sau prefigurarea lui „Ebed-Iahve”, Robul Domnului, cum a prorocit mai îna­inte Isaia, „evanghelistul ­Vechiului Legământ”. Capitolul 53 al cărții lui Isaia prorocește cu exactitate chipul smerit al jertfirii Mântuitorului: „Ca un miel spre înjunghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas împotriva celui ce o tunde, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat, iar neamul Lui, cine-l va spune? Că S-a luat de pe pământ viața Lui!”.

Iisus Hristos este dreptatea Legii, și a celei Vechi, și a Noului legământ, El este Domnul, Dreptatea noastră (Is 53, 11).

Să nu ne rugăm ca fariseul, fraților, adică să nu disprețuim Sfânta Împărtășanie, Taina ­Tainelor, și mai ales participarea la Sfânta Liturghie spre a ne ­cumineca!

La fel ca vameșul, recunoscându-ne și spovedind cu sinceritate lui Dumnezeu prin duhovnic propriile păcate, să ne învrednicim ca El Însuși să ne îndreptățească, după mare mila Sa, prin iertarea primită: „Te iert și te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

Nu trebuie să ne îndreptățim în fața lui Dumnezeu, mai ales cu păcatele noastre, ci trebuie să ni le recunoaștem cu toată înfrângerea sau umilința inimii, căci s-a spus mai înainte prin David Împăratul Proroc: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului și Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele” ­(Ps 31, 6). De asemenea, nici cu virtuțile noastre nu ne putem îndreptăți, ci să conștientizăm, așa cum Însuși Domnul ne-a învățat: Slugă netrebnică sunt, am făcut ceea ce eram dator să fac” (Lc 17, 10). În fața Preasfântului Dumnezeu toți suntem păcătoși: „Că nu se va îndreptăți înaintea Ta tot cel viu” (Ps 142, 2)! Doar Dumnezeu-Omul Iisus Hristos este Mielul fără prihană Care a binevoit să vină și să ia asupra Sa păcatele tuturor oamenilor și ne ispășește de păcat, căci prin Cruce a dezlegat durerile morții, dăruindu-ne Învierea și făcându-ne părtași biruinței asupra diavolului.

Ar trebui să fim drepți și sfinți: „Fiți sfinți, că Eu sunt sfânt” (Lev 19, 2 și 1 Pt 1, 16). Drepți și sfinți ne face El, nu noi! Dar nu ne face împotriva noastră, ci prin libera noastră voință unită cu voia Sa cea sfântă: „Fără Mine nu puteți face nimic” (In 15, 5). Al nostru este doar păcatul. El ia asupra Sa păcatele noastre și ne dă sfințenia Lui.

Este necesar a împlini toată fapta mântuitoare. Aceasta înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. A disprețui pe aproapele înseamnă a disprețui Legea. În parabolă, aproapele fariseului este vameșul. Atunci când săvâr­șește binele, omul își împlinește vocația pentru că drept este a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Vameșul știa că în orice bine făcut este întotdeauna loc de mai bine și conștientizează că este păcat chiar și binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut. Păcat înseamnă lipsa și lipsirea de Binele Însuși, de aceea aduce o rugăciune smerită, știind că așa își împropriază roadele jertfei de ispășire: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Lc 18, 13). Vameșul ne învață jertfa rugăciunii bineplăcute lui Dumnezeu, de aceea avem în Biserică lucrarea mântuitoare a rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”.

Să disprețuim păcatul nostru și să prețuim rugăciunea ca stare existențială, ca devenire întru „a fi” și, astfel, întreaga noastră ființă să fie o catedrală, în care mintea ca liturghisitor să actualizeze cu toată mulțumirea, pe altarul ­inimii, jertfa de laudă.