Postul, pedagog spre Înviere

Duminica Izgonirii lui Adam din rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14‑21

Zis‑a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi‑au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi‑vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

„Adam din rai a fost izgonit, cu mâncarea împăr­tă­şin­du‑se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s‑a făcut, cu postul curăţindu‑şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce dorim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile...” (A treia stihiră a Laudelor Utreniei zilei).

Duminica Izgonirii lui Adam din rai sau a lăsatului sec de brânză încheie perioada pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post şi marchează începutul postului însuşi, fiind hotarul dintre cele două perioade, dar nu separându‑le, ci unind pe una cu cealaltă. Parcurgând această perioadă şi urmărind cu ochii minţii şi ai inimii textele biblice citite la Sfânta Liturghie din zilele de duminică, atât cele din Apostol, cât şi cele din Sfânta Evanghelie, şi ascultând cântările pe care Triodul ni le oferă, descoperim pedagogia înţeleaptă, ridicată la rang de artă, şi trăirea duhovnicească profundă pe care alcătuitorii rânduielilor liturgice le‑au avut la vremea lor şi la care ne cheamă pe noi, în vremea noastră.

De la rugăciunea smerită a vameşului, ţâşnită din izvorul inimii frânte de pocăinţă, care aduce îndreptare şi izbăvire, la pocăinţa fiului răzvrătit, rătăcit şi risipitor, care aduce regăsirea căii drepte, învierea sufletului şi iubirea iertătoare a tatălui, urmate de înfricoşătoarea judecată, al cărei dreptar este fapta bună săvârşită din toată inima şi din iubire deplină faţă de semeni, până la izgonirea lui Adam din rai, suntem purtaţi în călătoria spre Sfântul şi Marele Post ca pe nişte trepte pe care urcăm spre înţelepciunea cea adevărată.

Temele duhovniceşti pe care ni le propune această perioadă nu sunt alese întâmplător. Ele se încadrează într‑o logică duhovnicească la care gândirea şi făptuirea noastră trebuie să se racordeze. În această logică a trăirii şi înălţării duhovniceşti se înscriu şi temele pe care textele biblice din Duminica Izgonirii lui Adam din rai ni le propun spre meditaţie şi osteneală. Textul Apostolului este luat din Romani 13, 11‑14; 14, 1‑4, iar cel al Sfintei Evanghelii este luat din Matei 6, 14‑21, iar temele pe care cele două texte le propun sunt: iertarea celor care ne greşesc, condiţie esenţială pentru dobândirea iertării de la Dumnezeu, Căruia neîncetat și noi îi greşim: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta‑va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6, 14); postirea cu drag, cu bucurie şi nu de ochii lumii, pentru a primi răsplata de la nevăzutul Dumnezeu (Matei 6, 17‑18), osteneală care, potrivit textului din Epistola către Romani, trebuie împlinită fără a sminti pe cei slabi şi fără a dispreţui pe cei care nu se raportează la fel ca noi la ea (Romani 14, 1‑3); şi adunarea adevăratelor comori, al căror depozit este cerul lui Dumnezeu (Matei 6, 19‑21), adunarea egoistă şi lacomă a comorilor pământeşti fiind o consecinţă a privirii viciate de păcat şi a slujirii celui rău prin abandonul vocaţiei primare şi fiinţiale de a‑L sluji pe Dumnezeu (Matei 6, 22‑24). În textul de la Romani, această temă din urmă este sugerată indirect în cuvântul care zice: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii... Îmbrăcaţi‑vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 12, 14).

În cele ce urmează vom căuta să desprindem şi să pătrundem câteva dintre conţinuturile acestor teme pe care, aşezându‑le în inimă, ca într‑un pământ bun, să aducem roade vrednice de mântuire la vremea cuvenită.

Postul Mare începe cu iertarea şi sfârşeşte tot cu ea

Prima temă oferită în această zi este iertarea. Ne surprinde, la prima vedere, această temă. Ne surprinde pentru că după logica omenească textul ar trebui să fie despre îndepărtarea, izgonirea lui Adam, cel nesupus şi neascultător. După logica duhovnicească trebuie să ne surprindă tocmai faptul că în această zi, înaintea tuturor, nu stau izgonirea lui Adam şi îndepărtarea lui de la faţa lui Dumnezeu, ci începutul iertării lui şi a tuturor celor născuţi din el, de atunci şi până la noi, de la noi şi până la sfârşitul veacurilor. Această „răsturnare” de logică am văzut‑o şi în Duminica Fiului risipitor în care, în centru, nu stau răzvrătirea şi rătăcirea acelui fiu şi risipirea darurilor primite în casa tatălui, ci iubirea copleşitoare a tatălui manifestată în iertare. Şi fiul risipitor, şi Adam sunt pomeniţi mai ales ca să vedem şi să înţelegem marea iubire şi multa iertare a lui Dumnezeu şi, văzându‑le şi înţelegându‑le, să‑L slăvim pe El.

Că lucrurile stau în felul acesta ne‑o arată şi faptul că, în tradiţia liturgică ortodoxă, slavă duminica aceasta mai este numită şi Duminica iertării. Această denumire este legată de un ritual solemn, specific mănăstirilor atonite, Bisericilor slave şi chiar unor mănăstiri româneşti. În ce constă acest ritual? După Vecernia zilei de luni din prima săptămână a Postului Mare, săvârșită duminică seara, toată obştea se retrage la trapeză, unde are loc masa, ultima de dulce înainte de post, cu dezlegările limitate doar la produsele lactate, la peşte şi la produsele din peşte. La sfârşitul mesei, care se ţine într‑o oarecare grabă, ca şi cum mesenii ar fi gata de pornit la drum, sau, mai curând, gata să întâmpine Parusia, se cântă imne după care se oficiază Pavecerniţa Mică. La sfârşitul ei, stareţul, iar la parohie preotul, citeşte o rugăciune de dezlegare, după care, având epitrahilul pe grumaz şi Sfânta Evanghelie în mâna dreaptă, stă lângă uşă aşteptând să treacă toţi mesenii (părinţii şi fraţii la mănăstire şi enoriaşii la parohie), fiecare făcând metanie, sărutând Evanghelia şi mâna celui care o ţine, cerând iertare de la stareţ (preot) şi iertându‑l pe acela. În timpul acestui ritual se cântă irmoasele canonului Paştelui. Acest ritual, ale cărui origini sunt în Palestina, anticipează noaptea de Înviere când preotul ţine, ca şi acum, Evanghelia (şi crucea), iar cei prezenţi, trecând, le sărută şi adresează salutul pascal. În acest timp, la strană se cântă: „Ziua învierii, să ne luminăm cu prăznuirea şi unii, şi alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi să iertăm toate pentru înviere...”

Ritualul din Duminica iertării anticipează, dar se şi împlineşte în ritualul pascal. Ieşirea din trapeză, de la o masă de dulce, se continuă cu intrarea în osteneala postului pe care monahii şi unii preoţi şi credincioşi din parohiişi‑o asumă în chip deplin, abţinându‑se total de la alimente şi lichide câteva zile din prima săptămână a Marelui Post sau chiar toată săptămâna. Trecerea din trapeză în Postul Mare se face prin ritualul iertării şi, trecând, credinciosul se îndreaptă tot spre ritualul iertării din noaptea de Paşti. Altfel spus, Postul Mare începe cu iertarea şi sfârşeşte tot cu ea.

Că Duminica iertării anticipează noaptea pascală o arată şi icoana Învierii (icoana Pogorârii la iad) în care Hristos, coborât din ceruri ca să‑l mântuie pe Adam şi pe care negăsindu‑l pe pământ, până la iad S‑a pogorât, de acolo ridicându‑i pe el şi pe Eva, împreună cu tot nea­mul. Deci Duminica Izgonirii lui Adam din rai ne vorbeşte mai mult, sau întâi de toate, despre iertare şi ne îndeamnă să fim iertători ca să dobândim iertare și înviere.

„Nu fiţi trişti ca făţarnicii...”

 A doua temă este postirea cu bucurie şi fără osândirea celor care nu postesc la fel de aspru, sau postesc mai puţin, sau nu postesc defel. Cel care posteşte face aceasta pentru că îl iubeşte pe Dumnezeu, aşa cum cel care se roagă face aceasta pentru că îl iubeşte pe Dumnezeu, iar cel care face o faptă bună o face tot din iubire faţă de Dumnezeu Care se identifică cu semenul nostru: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr‑aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aţi făcut” (Matei 25, 40).

Iubirea faţă de Dumnezeu se arată în multe chipuri, dar mai ales în împlinirea poruncilor Lui, așa cum iubirea copiilor faţă de părinţi se arată în multe chipuri, dar mai cu seamă în ascultarea faţă de ei și tot așa iubirea fraţilor din mănăstire faţă de stareţ și a păstoriţilor faţă de păstor (duhovnic) se arată în multe chipuri, dar mai ales în ascultare și în împlinirea rânduielilor specifice fiecărei stări. Când nu împlinim poruncile lui Dumnezeu înseamnă că iubirea noastră faţă de El este în suferinţă, s‑a împuţinat, s‑a răcit sau chiar a încetat. „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15), zice Hristos, iar cel ce păzește poruncile rămâne în iubirea lui Hristos, după cum El, Hristos, păzind poruncile Tatălui, „rămâne în iubirea Lui” (Ioan 15, 10). Iar cele mai mari dintre porunci sunt tot despre iubire. Iisus, răspunzându‑i unui învăţător de Lege care voia să afle de la Iisus care este cea mai mare poruncă din Lege, El i‑a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37‑39). În preajma Sfintelor și Mântuitoarelor Sale Patimi, Hristos înnoiește această poruncă spunând că măsura iubirii faţă de aproapele nu mai suntem noi, ci El este adevărata și nemăsuratul etalon: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v‑am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Același Evanghelist, de această dată într‑una dintre Epistolele sale, ne spune și ce este iubirea, și ce este porunca: „Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi crezut dintru început, ca să umblaţi întru iubire” (II Ioan 1, 6).

Călcând porunca înfrânării de a mânca din Pomul cunoștinţei binelui și răului, Adam a ales să nu rămână în iubirea lui Dumnezeu. Duminica Izgonirii lui Adam din rai, care așază în inimile noastre pravila sau osteneala postului, ne așază, de fapt, în starea de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu și de împlinire a lor. Şi, împlinindu‑le, rămânem în iubirea Lui. Cu acest înţeles postul nu ne mai apare ca normă restrictivă și doar ca osteneală trupească, ci și ca medicament vindecător pentru cei neascultători de poruncile lui Dumnezeu. De altfel, în această stare de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu, a cuvântului Lui, suntem așezaţi și reașezaţi la fiecare Sfântă Liturghie care, în partea de început, are lecturile biblice (Apostolul și Evanghelia) pe care credinciosul le ascultă în stare de asceză, în stare de post. Îndemnul liturgic „Înţelepciune drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie” este invitaţia Bisericii de a reveni și de a rămâne în starea de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu. Numai după ce mintea și inima și viaţa ne sunt pătrunse de cuvântul sfânt al Scripturii și după ce intrăm în logica acestui cuvânt participăm la Liturghia Euharistică, iar cei ce se află în ascultare deplină, dobândită prin postire, pocăinţă și mărturisirea păcatelor, se împăr­tășesc de iubirea copleșitoare a lui Hristos Care se dăruiește în Sfânta Împărtășanie.

Comorile cerești, singurele imposibil de jefuit

A treia temă a acestei duminici o reprezintă adunarea comorilor bune și așezarea lor în locul cel bun, în ceruri. Duminica Izgonirii lui Adam sau a iertării mai este numită în cărţile de cult și Duminica Lăsatului sec de brânză, înţelegând din această denumire din urmă că în postul ortodox încetează, după renunţarea la carne cu o săptămână în urmă, în Duminica Înfricoșătoarei Judecăţi, și consumul de lapte, de produse lactate și de ouă. Ceea ce scapă atenţiei noastre este faptul că două duminici din această perioadă sunt numite ale lăsatului sec.

Cuvântul saeculum din limba latină se traduce, între altele, prin spiritul vremii, moda timpului, viaţă lumească, ceea ce înseamnă că, prin temele propuse spre meditaţie, prin structura și prin conţinutul slujbelor, perioada de pregătire pentru Postul Mare ne povăţuiește și ne ajută să lepădăm cele lumești ca să facem loc în viaţa noastră celor duhovnicești. Să lepădăm mândria și să ne îndeletnicim cu smerenia; să lepădăm ura și să ne îndeletnicim cu iubirea; să lepădăm lăcomia și să ne îndeletnicim cu postul; să lepădăm păcatul, îndeletnicindu‑ne cu pocăinţa; să lepădăm duhul trândăviei și să ne îndeletnicim cu rugăciunea și cu privegherea.

În prima sa Epistolă, Sfântul Ioan detaliază pentru noi ce înseamnă lumea, detaliere din care înţelegem, mai mult și mai bine, ce înseamnă lăsatul secului. El spune: „Nu iubiţi lumea și cele ce sunt în lume... Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 15‑16). În esenţă, lăsarea celor lumești înseamnă biruirea poftelor trupului, a poftelor privirii și a trufiei vieţii, adică biruirea acelor patimi care au pătruns în primul om prin neascultare. Îmi amintesc din anii de studenţie că regretatul părinte Constantin Galeriu făcea o frumoasă și inspirată legătură între textul acesta, textul care ne relatează ispitirea primilor oameni (Facere 3, 1‑7) și textul care relatează ispitirea Mântuitorului (Matei 4, 1‑11). În Cartea Facerea (2, 6), citim: „De aceea femeia socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știinţă, a luat din el și a mâncat, și a dat bărbatului său și a mâncat și el”. Când Eva a constatat că este bun de mâncat, ea a fost biruită de pofta trupului; când a observat că este plăcut ochilor la vedere, ea a fost biruită de pofta ochiului; iar când a realizat că este vrednic de dorit, ea a fost biruită de trufia vieţii. Prin ea, Adam și, de atunci, toţi cei născuţi din Adam și Eva. Când Hristos refuză să facă pietrele în pâini, El a biruit, în umanitatea luată din pântecele Fecioarei, pofta trupului; când nu a acceptat să se arunce de pe aripa templului, El a biruit trufia vieţii; iar când a respins să primească bogăţiile lumii, a căror frumuseţe a privit‑o de pe un munte înalt, El a biruit pofta ochilor.

Cele dobândite îndemnaţi de pofta trupului, de pofta ochilor și de trufia vieţii sunt comori stricăcioase pe care „molia și rugina le strică și furii le sapă și le fură” (Matei 6, 19). Dar și lepădarea celor lumești (lăsatul secului), ca și ieșirea din trapeză, după slujba Pavecerniţei Mici, nu înseamnă finalul, ci trecerea spre un nou început, angajarea pe o nouă cale duhovnicească în care întâlnim prăznuirea dreptei credinţe, în prima Duminică a Postului Mare, ca temei și dreptar pentru dreapta vieţuire, rugăciunea cea curată a inimii despătimite, avându‑l dascăl pe Sfântul Grigorie Palama, în Duminica a 2‑a, lepădarea de sine, luarea crucii și urmarea lui Hristos, având ca sprijin Sfânta Cruce, în Duminica a 3‑a, cele 30 de trepte ale desăvârșirii, model avându‑l pe Sfântul Ioan Scărarul, școala pocăinţei, având‑o ca povăţuitoare pe Sfânta Maria Egipteanca, în Duminica a 5‑a, și facem scurt popas de Florii, ca să urcăm apoi cu Hristos pe drumul Crucii și să ne bucurăm, în final, de Înviere, împreună cu Adam și Eva, de data aceasta nu izgoniţi din rai, ci izbăviţi din stricăciune („pe Adam din stricăciune ridicând”) și din moarte și, odată cu ei, izbăviţi fiind și noi, cei care ne‑am pregătit să intrăm în Postul Mare și vom urma calea postului, urcând spre Înviere.

În înţelesul celor de mai sus, Duminica Lăsatului sec de brânză înseamnă biruirea celor lumești, intrate în viaţa noastră prin Adam cel Vechi, cu ajutorul lui Hristos, Adam cel Nou, al căror biruitor a fost Cel dintâi. Ca să biruim pe cele lumești și să dobândim comoara cea bună ne ajută și Sfântul Vasile cel Mare prin rugăciunile din Liturghia care‑i poartă numele, oficiată în primele cinci duminici din Postul Mare, în care el se roagă pentru noi și, împreună cu el, preotul liturghisitor, zicând: „Dăru­iește‑le lor (celor ce participă la slujbă și și‑au asumat ostenelile Postului Mare, n.n.) cele cerești în locul celor pământești, cele veșnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase” (Rugăciunea din timpul Axionului).