Relaţia cu semenul, barometrul legăturii cu Dumnezeu

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Evanghelia Duminicii a 25-a după Rusalii ne prezintă o adevărată lecție de bunătate și omenie pe care Mântuitorul Iisus Hristos o înfățişează sub forma unei frumoase parabole, cea a samarineanului milostiv. Dacă în duminica precedentă am văzut care sunt consecințele lipsei de compasiune, astăzi ne stă înainte exemplul unui om milostiv și iubitor de aproapele care s-a îngrijit de iudeul căzut între tâlhari, înțelegând prin aceasta că orice om aflat în suferință și în necazuri trebuie ajutat necondiționat. 

Pentru vechii greci, orice străin era un barbar; pentru iudei, orice străin era mai puţin de atât; pentru mahomedani, orice străin era un infidel; pentru ­Iisus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau dușman, este un frate. Așa cum la începutul Postului Mare suntem îndemnați să parcurgem un anevoios și sincer drum al pocăinței și al primenirii interioare, tot așa, Părinții Bisericii au pus ca temei al Postului Nașterii Domnului milostenia, virtute care înnobilează sufletul și face să rodească în el purtarea de grijă și mărturisirea tainică a lui Dumnezeu. De aceea, iubirea față de aproapele, rugăciunea mai intensă, specifică fiecărui post, și săvârșirea faptelor milei trupești sunt cele trei îndreptare menite să ne pregătească și să ne lumineze sufletul și mintea pentru primirea Pruncului Hristos.

Nu cunoaşterea Legii, ci împlinirea ei mântuieşte

Mântuitorul rostește această pildă pentru a evidenția încă o dată că iubirea este mai presus de orice fel de prejudecată, că ea este norma vieții noastre și că suntem datori să oferim aceleași simțăminte față de semeni ca cele pe care le așteptăm și noi de la ei. Un samarinean, om cu totul străin de neamul iudeilor atât prin credință cât și prin etnie, se distinge în mod remarcabil față de slujitorii Legii Vechi – preotul și levitul – printr-o bunătate deosebită, lipsită de orice calcul sau suspiciune, prin compasiune și altruism. De aici înțelegem că ajutorul pe care putem și trebuie să îl oferim aproapelui nu ține cont de starea financiară sau de poziția socială, de origine sau de în­fă­țișare, pentru că în fiecare om este chipul lui Hristos, Cel care ne învață că „întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Samarineanul s-a îngrijit de cel rănit în mod cu totul dezinteresat, plătind până și cazarea acestuia într-un han. Sfânta Evanghelie ne dă suficiente motive să credem că cei doi nici nu s-au cunoscut, ceea ce arată că faptele bune pot fi săvârșite în orice împrejurare și că adevărata prietenie care ne leagă este cea în Dumnezeu, Cel care vede în ascuns și răsplătește eforturile noastre. Adevărata măsură a înrudirii care îi leagă pe oameni și le leagă pe neamuri nu e sângele, ci generozitatea. Nimeni nu se va mântui pentru că a cunoscut voia lui Dumnezeu, ci pentru că a împlinit-o.

Și noi putem urma exemplul din Evanghelie, oferindu-ne ajutorul în orice împrejurare. Mântuitorul ne-a arătat că faptele milei trupești sunt normative pentru viața veșnică atunci când ne-a înfățișat criteriile Judecății de Apoi: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 35-36). Ajutorarea celor sărmani, a celor părăsiți, a celor aflați în suferință, în spital sau în închisoare, sau chiar și simpla atitudine respectuoasă, zâmbitoare și cordială reprezintă o binefacere pe care fiecare dintre noi o poate oferi. Fapta bună nu înseamnă a strecura mărunțiș în palma unui cerșetor, ci înseamnă tot ceea ce înalță pe un om, tot ceea ce înseninează pe un om, tot ceea ce aduce bucurie unui om.

Pacea, mult mai importantă decât dreptatea

Prin această parabolă, Mântuitorul ne învață, pe de o parte, că trebuie să fim dispuşi să traducem credinţa noastră în fapte de iubire și, pe de altă parte, să practicăm credința noastră nu doar în biserică, ci în tot locul. Preotul şi levitul au redus religia la îndatoririle lor din templu; Hristos ne aminteşte că cea mai convingătoare mărturie a practicării religiei se vede tocmai pe stradă, în spațiul public, locul unde ei au eşuat. Goana după efi­ciență, performanţă şi prestigiu social, timpul liber tot mai puțin și aglomeraţia în trafic favorizează apariţia unui comportament public nesănătos și deviant. Ton certăreţ, priviri aprige, gesturi ­obscene, claxoane insistente, ­îmbrânceli şi o lipsă acută de bună-cuviinţă. Pentru mulți dintre noi, irascibilitatea a devenit o ­reprezentaţie cotidiană, deja ­emblematică prin frecvența și ­amploarea ei.

În clocotul străzii, mulţi oameni – altfel, binevoitori şi politicoşi – se trezesc apostrofând sau ripostând agresiv. Politeţea, o bizarerie demodată, se stinge încetul cu încetul sub nevoia imperioasă de a reacţiona la presupuse jigniri sau încălcări ale spaţiului personal. Însuşi apelul la calm e un afront. Trăind în aglomerații urbane, înconjuraţi deseori de răutate gratuită şi de suspiciune bolnăvicioasă, ne-am dezobişnuit să le mai acordăm semenilor noştri prezumţia de normalitate. Cu toate că, potrivit statisticilor, românii au un nivel foarte crescut de religiozitate, observăm, în același timp, un grad foarte mare de agresivitate și intoleranță în spațiul public, pornind de la limbajul cotidian și continuând cu gesturi și acțiuni ostile. Această constatare ar trebui să ne pună pe gânduri.

Când devine un străin aproapele nostru?

Un adevărat creștin trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi (familia, colegii de serviciu, vecinii etc.) şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, curtoazia şi bunul-simţ – acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine. Altfel spus, relaţiile interumane sunt piatra de încercare a unei credinţe adevărate.

„Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 11, 37) este îndemnul final pe care Hristos îl adresează învățătorului de Lege, dar pe care îl primim și noi, ca pe o poruncă dumnezeiască pentru împlinirea Evangheliei iubirii. Dragostea față de aproapele și milostenia nu sunt lozinci sau reclame publicitare, ci trăsături de caracter fundamentale ale unui bun creștin. Un învăţător și-a întrebat ucenicii: cum știm că s-a sfârșit noaptea și se ivesc zorile? Unul a zis că atunci când deosebim o oaie de un câine, altul a spus că atunci când putem face deosebirea dintre un măslin și un smochin. Învăţătorul le-a răspuns că atunci când ne uităm la un străin și-l vedem ca pe fratele nostru știm că a trecut noaptea și s-au ivit zorile.