„Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne răzbunăm pe cei ce ne fac rău”

Evanghelia Duminicii a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor) Luca 6, 31-36

Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă să iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fii ai Celui Preaînalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind „toată Legea şi toţi proorocii” (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul, apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20).

Aşadar, Sfânta Evanghelie din această duminică ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume (Luca 10, 36-37), şi nu avem dreptul să urâm pe nimeni, căci toţi sunt zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi. Dar poate va zice cineva că Sfânta Scriptură arată totuşi că putem urî pe unii oameni, cum spune psalmistul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit. Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani” (Psalm 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor dreptei credinţe şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: „Pe călcătorii de Lege i-am urât” (Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: „Aceştia nu sunt oameni? Cum putem să-i urâm?”. La această întrebare îţi răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicând: „Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini, lupi şi antihrişti. Iar Domnul zice: «Nu daţi cele sfinte câinilor». Şi Sfântul Ioan Evanghelistul zice: Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi deci pe aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui împreună cu dânşii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mânca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învăţătura lor să ne împărtăşim” (Sfântul Efrem Sirul, tomul III, Mănăstirea Neamţ, 1823, p. 156).

Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului Sfânt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoţiei, a Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfânta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii şi sectanţii sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea, Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a le face bine, atunci când ei nu sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la adevăr. Că precum dintre toate faptele bune mai mare este dragostea, tot aşa dintre toate păcatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu adevărat această poruncă desăvârşeşte toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a putut a se înălţa cu înţelegerea până la atâta desăvârşire, de a învăţa şi a legiui cu hotărâre iubirea de vrăjmaşi. Numai această poruncă, dacă s-ar sârgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pământ, ar aduce mare linişte, pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, când aceasta lipseşte dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările şi toate tulburările se fac pe pământ.

Dar poate va zice cineva că foarte grea şi cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înţelege că deloc nu este greu şi cu neputinţă, ci este uşoară şi mântuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: „Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 29-30). Iar Sfântul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmaşilor: „Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greşelile cele uşoare şi a ne numi vrednici să ni se ierte şi nouă păcatele noastre?” (Op. cit., p. 31).

„Preadreaptă, preasfântă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi”

Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu. De aceea, trebuie să înţelegem că El nu ne rânduieşte niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adâncul neputinţei firii omeneşti şi cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă până la slaba noastră pricepere şi zice: „Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor” (Luca 6, 31).

O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: „Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te îndemn şi te învăţ aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă doreşti să fii vorbit de rău, vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărât de altul, ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de altul, fă şi tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit de altul, să fii vorbit şi ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi tu asemenea aproapelui tău”.

Sfântul Apostol Pavel zice: „Lepădaţi toate lucrurile întunericului” (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului; dar mai greu decât toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima.

Acest lucru îl arată cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicând: „Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11). Şi dacă „Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că suntem în Dumnezeu şi că dragostea Lui petrece în noi, când vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta să cunoaştem sigur că nu suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în noi!

Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci căutând noi folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămâne pururea între noi.

Deci, preadreaptă, preasfântă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi. Iar dacă nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cât de puţin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare şi toate celelalte pe care le arată Sfântul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.

„Vrednicia de a ne face fii după har ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea şi înţelegerea noastră”

Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de astăzi: „De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 32-35).

Cât de mare adevăr şi câtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aştept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea nu priveşte răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a câştiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu priveşte spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătăţile cele veşnice din veacul viitor.

Atunci, după cuvântul Domnului, „plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare şi preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la el nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfânta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).

Această vrednicie, de a ne face fii după har ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea şi înţelegerea noastră pentru bogăţia slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după har ai lui Dumnezeu în veacul de acum şi cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Exemplul lui David

Până aici am vorbit de câtă slavă şi cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmaşii lor. Acum să ne întrebăm: oare au existat în Legea Veche şi cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvârşită dragoste a iubirii de vrăjmaşi?

La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi vom arăta că mulţi au ajuns a îndeplini această sfântă poruncă a iubirii de vrăjmaşi, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă.

Mai întâi să ne aducem aminte de proorocul şi împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sârguit a împlini cu fapta această sfântă şi dumnezeiască poruncă.

Cine a citit în Sfânta Scriptură ştie câtă ură avea regele Saul asupra lui David şi câtă vreme l-a prigonit şi căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuşi David zice către Ionatan, prietenul său: „Viu este Dumnezeu şi viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine şi moarte” (I Regi 20, 3), prin aceasta arătând cât de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul când i-a căzut în mâini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peşteră şi David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viaţa lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).

Şi a doua oară, când împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi iarăşi nu s-a atins de viaţa lui, măcar că adesea îl îndemna să-l omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba şi mai mult, când împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea şi-i cânta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).

Iar în Legea Harului cel dintâi care a îndeplinit cu lucrul şi cu cuvântul această Evanghelie a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întâi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci când era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). La fel şi Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan, uşa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmaşi, căci plecându-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicând: „Doamne, primeşte duhul meu... şi nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a adormit” (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut şi ceilalţi apostoli, care fiind ocărâţi, mângâiau pe vrăjmaşii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmaşi, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori şi cuvioşi părinţi şi toţi care în veacul de acum au purtat în mintea şi în inima lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

„Cea mai înaltă măsură a iubirii creştine”

În încheierea acestei predici vă spun o istorioară sfântă şi adevărată prin care puteţi înţelege că cel ce are dragostea de Dumnezeu în inima sa nu numai că iubeşte pe vrăjmaşii săi, ci la nevoie, îşi pune sufletul său pentru aproapele său, asemănându-se cu Mântuitorul Care Şi-a pus sufletul Său răscumpărare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).

Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadocia de neamul lui, cu numele Leon. Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate ale acestui călugăr şi se foloseau de smerenia, de dragostea, de blândeţea şi de sărăcia lui pentru Hristos.

Acest călugăr minunat avea un cuvânt de taină şi spunea la mulţi: „Credeţi-mă, fraţilor, că eu o să fiu împărat!” Oamenii îi răspundeau: „Părinte, din Capadocia nu a ieşit niciodată vreun împărat”. El însă le spunea mereu aceste cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.

Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată ţara. Ajungând la Oasis, păgânii au omorât mulţi preoţi creştini şi monahi şi au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeţ în marea biserică din Constantinopol, pe monahul Mutatie Romanul şi pe alt monah cu numele Teodor. Toţi trei erau bătrâni şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: „Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint”. Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să se ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decât opt monezi de argint.

Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: „Ori îmi daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit sau noi mergem mai departe cu cei robiţi”. Oamenii văzând aceasta, au început a plânge şi a se văita, că ştiau că la moarte îi duc pe cei robiţi.

Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari şi le-a spus: „Luaţi aceste monezi de argint şi vă rog luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi sunt tare şi sănătos şi voi sluji ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi drumul acestor călugări, bătrâni şi bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos”.

Auzind aceasta, barbarii au luat cele opt monezi de argint şi pe monahul Leon cel tânăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrâni şi bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit, nemaiputând merge după ei. Ei văzând că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa fericitul şi sfântul monah şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila aproapelui.

La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: „Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu poate avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini cuvintele monahului Leon care le zicea cu taină că: „eu voi fi împărat...”. Şi într-adevăr, a ajuns împărat, punându-şi sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să iertăm pe vrăjmaşi şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.

„Fericiţi sunt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii”

Oare câţi dintre noi avem atâta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău? Câţi dintre credincioşii noştri se mai jertfesc astăzi pentru mântuirea, pentru salvarea vieţii şi ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întâlnesc peste tot certuri în familie, neînţelegeri între părinţi şi copii, ură şi judecată între rude şi vecini, duşmănie, invidie şi neîmpăcare între creştini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice „Tatăl nostru” cei ce nu iartă pe fraţii şi vrăjmaşii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinţii şi binefăcătorii noştri şi nu iertăm pe cei ce ne fac rău? Când spunem cuvintele din Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, singuri ne cerem osândă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii cu alţii şi să iertăm din inimă pe vrăjmaşii noştri dacă vrem să ne mântuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne răzbunăm pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm când suntem defăimaţi şi osândiţi pe nedrept, că numai aşa ne putem smeri mai mult şi vom reuşi să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mântuitorul nu primeşte nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la sfântul altar, nici postul şi milostenia noastră, nu primeşte în rai pe cei ce mor în ură şi duşmănie.

Fericiţi sunt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii şi care nu au nici un duşman, afară de diavolul! Fericiţi sunt creştinii ce trăiesc în desăvârşită dragoste unii cu alţii!

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi al milei să ne împace în Hristos pe toţi şi să ne învrednicească împărăţiei cereşti, care este împărăţia iubirii veşnice. Amin.

(părintele Cleopa ILIE - Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)