Să postim de dorul Mirelui!

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21

Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Suntem la începutul Postului Mare. Biserica ne invită încă o dată să intrăm pe calea cea strâmtă, dar atât de frumoasă şi înaltă, a înfrânării chiar de la lucrurile pământeşti îngăduite, spre a dobândi mai deplin pe Hristos şi harul Său.

În lumea noastră materialistă şi atât de înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu prea mai are trecere. E adevărat că e la modă în unele cercuri un anumit fel de „post” din motive de păstrare a sănătăţii. Orientat însă numai spre un scop trupesc, acest fel de „post” nu are nimic de-a face cu postul creştin. Iar atunci când „postul”, sau mai degrabă „alimentaţia naturistă” are la bază o concepţie religioasă necreştină, avem de-a face cu o cumplită rătăcire, acest fel de „post” fiind pur şi simplu încă un mod de expresie a lepădării credinţei celei adevărate şi mântuitoare şi a decăderii în idolatrie.

Postul, între „faptele dreptăţii”, alături de milostenie şi de rugăciune

Din nefericire, chiar foarte mulţi dintre cei care se consideră „credincioşi” - ba chiar credincioşi „ortodocşi” - nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puţin cu putinţă. Astfel, chiar o bună parte dintre cei care ţin să se apropie de Sfintele Taine nu postesc din Postul Mare decât cel mult două săptămâni, adică cea de la începutul şi cea de la sfârşitul Postului (Săptămâna Mare).

Ba mulţi chiar încearcă să-şi justifice „biblic” indolenţa în ceea ce priveşte ţinerea postului. Adeseori auzi o justificare cu acest cuvânt al Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt. 15, 11; cf. Mc. 7, 15).

Este, oare, aceasta o afirmaţie a Domnului împotriva postului? Nicidecum! A o cita ca temei pentru neînfrânarea pântecelui înseamnă a păcătui în modul cel mai grav împotriva Sfintei Scripturi, de fapt împotriva lui Hristos Însuşi. Cea dintâi regulă pentru interpretarea corectă a textelor sfinte este regula contextului. Adică: orice text biblic trebuie interpretat ţinându-se seama de contextul în care a fost rostit - dacă este vorba de un cuvânt al Mântuitorului - şi de contextul în care el apare în respectiva scriere inspirată. Cuvântul citat mai sus - şi folosit cu nonşalanţă împotriva postului - apare într-un context în care „fariseii şi cărturarii” îi acuză pe ucenicii lui Iisus de călcarea „datinii bătrânilor”, prin faptul că nu-şi spală mâinile înainte de masă. Drept răspuns, Domnul îi acuză pe acuzatori că pun „datina bătrânilor” mai presus de poruncile dumnezeieşti (Mt. 15, 1 şi urm.). Aşadar, cuvintele citate nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli igienice.

Însăşi Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul nici nu Se gândeşte să pună în discuţie postul şi valoarea lui spirituală. Dimpotrivă, El rânduieşte postul printre „faptele dreptăţii” (Mt. 6, 1), alături de milostenie şi de rugăciune. Sfânta Evanghelie ne spune că El Însuşi

Şi-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt. 4, 2; Lc. 4,2), ca un nou Moise. Într-o discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a şi afirmat puterea pe care o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29). Iar despre Sfinţii Apostoli aflăm că posteau (Fapte 13, 2; 14, 23). Sfântul Apostol Pavel, care aminteşte „posturile” printre mijloacele sale de a-I sluji lui Hristos (II Cor. 6, 5) şi care mărturiseşte că a petrecut „în posturi de multe ori” (II Cor. 11, 27), arată şi de ce îi este necesar postul, când zice: „Îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27). Şi învaţă: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12, 1); şi: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13, 13-14). Aceste îndemnuri apostolice sunt, de fapt, îndemnuri la post.

Roadele postului

Este clar că nici Mântuitorul şi nici Sfinţii Apostoli n-au pus la îndoială necesitatea şi valoarea postului. Iar din cele mai vechi scrieri creştine aflăm că postul a devenit o instituţie chiar de la începuturile Bisericii. Astfel, încă din Didahie, o scriere creştină venerabilă (redactată în ultima parte a veacului I) şi care poartă subtitlul de Învăţătură a Celor Doisprezece Apostoli, aflăm despre postul săptămânal creştin de miercuri şi vineri. Didahia, de altfel, nu încearcă justificarea acestui post, socotind necesitatea şi valoarea sa ca lucruri de sine înţeles. Ea atrage numai atenţia ca zilele de post săptămânale ale creştinilor să fie deosebite de cele ale „făţarnicilor” (adică ale iudeilor): „Posturile voastre să nu fie cu făţarnicii. Căci ei postesc lunea şi joia. Voi însă postiţi miercurea şi vinerea” (VIII, 1).

Astfel, în Evanghelia de astăzi, nu postul îl pune în discuţie Mântuitorul, ci pune în discuţie un mod greşit, superficial şi „făţarnic” de a practica postul, ca şi motivaţia eronată a acestei fapte a „dreptăţii”.

Încă profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărţii sale (cap. 58), opune postul adevărat unui fals mod de a posti, mustrându-i aspru pe cei care cred că un astfel de post superficial şi făţarnic le-ar putea fi de ajutor. „Ei - zice Dumnezeu prin gura profetului - Mă întreabă despre legile dreptăţii… «Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?»” (v. 3). La care Dumnezeu răspunde: „Voi postiţi, ca să vă certaţi, şi să vă sfădiţi, şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus… Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (v. 4-7). Şi, imediat, sunt înfăţişate roadele binecuvântate ale acestui post adevărat: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău, El va zice: Iată-Mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta fi-va ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi continuu şi în pustie va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată…” (v. 8-11).

Un post ca acela de care vorbeşte aici Isaia este cu totul deosebit de ceea ce înţelegeau prin post „făţarnicii” din vremea Mântuitorului. Ca şi milostenia, şi rugăciunea, ei posteau în aşa fel încât să fie văzuţi şi lăudaţi de oameni. De aceea, vorbind despre aceste trei „fapte ale dreptăţii” în mare cinste la iudei - milostenia, rugăciunea şi postul - Mântuitorul Hristos formulează mai întâi acest principiu general: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel, nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 6, 1). Apoi, într-o perfectă simetrie, aplică acest principiu la fiecare dintre cele trei fapte bune: la milostenie (v. 2-4); la rugăciune (v. 5-6); şi la post (v. 16-18). Săvârşite de ochii oamenilor, pentru a fi văzuţi şi „slăviţi” (v. 2) de ei, aceste fapte îşi pierd orice putere de îndreptare a noastră. De aceea, Iisus Hristos ne învaţă să săvârşim faptele bune în taină, în faţa lui Dumnezeu, de la Care vom şi primi răsplata. Astfel, valoarea postului - a adevăratului post - este confirmată de Mântuitorul, şi încă în modul cel mai clar.

Semnificaţia eshatologică a postului

Dar Sfintele Evanghelii ne dau o învăţătură şi mai înaltă despre post, o învăţătură fără precedent în Vechiul Testament sau în iudaismul precreştin. Este vorba de un important cuvânt al Mântuitorului, în care postului i se dă o semnificaţie eshatologică. Iată textul respectiv: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti” (Mt. 9, 14-15; cf. Mc. 2, 18-20; Lc. 5, 33-35).

Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola cu mirele şi cu nuntaşii este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învăţător şi Domn, bucurându-se de prezenţa Lui şi hrăniţi îmbelşugat cu cuvântul şi cu harul Lui, ucenicii uitaseră parcă tot ceea ce ţinea de rânduielile religioase obişnuite în lumea iudaică din care făceau parte. Era un timp unic, acea „puţină vreme” cât ucenicii au putut contempla în chip direct „slava” Cuvântului făcut trup, „slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14). Avea să vină însă vremea de întristare (In. 16,20), prin plecarea Domnului de la ei. Când Sfinţii Evanghelişti puneau pe hârtie cuvintele citate mai sus, Mirele Hristos fusese deja luat şi „fiii nunţii” (creştinii) se aflau deja priveghind şi postind de dorul şi în aşteptarea Mirelui.

Astfel, întreg „timpul Bisericii”, până la revenirea Domnului în slavă, timp în care adevăraţii credincioşi suspină de dorul Mirelui, este pentru ei - şi va fi mereu - un timp în care postul îşi are rolul său, nu numai de înfrânare a trupului, ci şi ca semn al aşteptării eshatologice. A spune altceva înseamnă a-L contrazice pe Mântuitorul Însuşi; şi înseamnă a te plasa în afara celor subjugaţi de dragostea Mirelui ceresc.

Dacă înţelegem aceste lucruri, vom îmbrăţişa şi noi, cu multă bucurie, înfrânarea şi postul, împreunându-le armonios cu milostenia şi cu rugăciunea. Cu multă înţelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele şi perioadele de post, astfel încât acesta să-şi împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor şi a poftelor, dar şi pe acela de a ne umple de dorul Mirelui şi de a ne pregăti pentru unirea cu El prin primirea în curăţie şi cu vrednicie a Sfintei Euharistii.

Postul adevărat nu înseamnă lipsă, ci bogăţie

Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4; cf. Lc. 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăşi un semn ceresc şi o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit de Dumnezeu şi altfel decât pe calea obişnuită. Aceeaşi lucrare o săvârşeşte Dumnezeu cu oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelşugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea, cel care posteşte post adevărat, adică cel ce posteşte din preaplinul dragostei de Dumnezeu şi din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat” cu Mirele Hristos, nu simte foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. Zice Sfântul Marcu Ascetul: „Celui ce flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură prea dulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere” (Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 117, în „Filocalia”, vol. I, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 259).

Nu există biruinţă fără luptă

Lipsa postului îl face pe om cu totul trupesc şi incapabil de progres pe calea curăţirii de patimi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Îmbuibarea cu bucate este maica desfrânării (curviei); înfrângerea pântecelui este pricinuitoare a curăţeniei. Cel ce mângâie leul deseori reuşeşte să-l îmblânzească; cel ce însă îşi îngrijeşte trupul încă mai mult îl sălbăticeşte” (Scara raiului, cuv. XIV, trad., introd. şi note de IPS Mitropolit Nicolae Corneanu, ed. a II-a, Timişoara, Ed. Amarcord, 1997, p. 292). „Stăpâneşte stomacul mai-nainte de a te stăpâni el pe tine”, zice acelaşi sfânt părinte. Şi tot el formulează într-un cuprinzător paragraf natura, foloasele şi roadele minunate ale postului: „Postul este silnicirea firii, tăiere-împrejur a dulceţii gâtlejului (scil. îndepărtarea de tot ceea ce ar constitui satisfacerea poftei), curmare a înfierbântării, tăiere a gândurilor celor rele, eliberare de tirania visurilor, purificare a rugăciunii, luminare a sufletului, pază a minţii, dezlegare a împietririi, poartă a umilinţei, suspin smerit, întristare veselă, contenire a vorbăriei, producătoare a liniştii sufletului, păzitoare a ascultării, împuţinare a somnului, sănătate a trupului, pricinuitoare a liberării de patimi (apathiei), iertare a păcatelor, uşă a raiului şi o desfătare cu totul sfântă”.

E nevoie, desigur, de voinţă şi de hotărâre duhovnicească pentru a birui stăruitor pofta stomacului şi, odată cu ea, celelalte pofte trupeşti. Dar nu există biruinţă fără luptă, nici vreo realizare importantă fără efort stăruitor. Şi, o, cât de minunate sunt bucuriile şi roadele postului! Pe acestea le au însă numai cei care postesc cu adevărat, practicând un post al pocăinţei smerite şi al unirii cu Dumnezeu, un post al „credinţei care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Falşii postitori duc cu greu „zăduful zilei” şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simţi şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însuşi Se face pentru tine şi pentru întreaga-ţi fiinţă şi hrană, şi băutură, şi odihnă?

O, iubitul meu frate, nu vrei şi tu să guşti din aceste cereşti bunătăţi şi din această fericire cu adevărat cerească?