Smerenia face din om înger și înalță sufletul spre cer

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, prea desfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.

Duminica de azi, numită a Vameșului și a Fariseului, începem pregătirea duhovnicească pentru luminatul praznic al Învierii Domnului. Este un răstimp de neîncetate strădanii duhovnicești, pocăință, rugăciune și fapte bune, ca prin practicarea lor să înlăturăm tot ce e rău în noi și să primim cu suflete curate pe Cel ce a biruit moartea prin înviere. La această primă duminică din perioada Triodului s-a rânduit citirea unei pericope foarte scurte, dar deosebit de expresive, și anume parabola vameșului și a fariseului. Aici apar două personaje într-un contrast izbitor, atât prin poziția lor socială, cât și prin felul în care s-au rugat în același templu al poporului iudeu.

Fariseul, înfumuratul de serviciu al templului

Pentru a înțelege mai bine sensul parabolei trebuie să vedem cine erau cele două personaje. Fariseii făceau parte dintr-un partid politic-religios cu mare influență în rândul poporului evreu. Acești farisei pretindeau că respectă cu mare strictețe conștiința națională și religioasă iudaică prin ură față de stăpânirea romană din acel timp și dispreț față de celelalte popoare. Din paginile Sfintei Scripturi se desprinde faptul că erau oameni lipsiți de sinceritate, prefăcuți sau ipocriți, care urmăreau în primul rând satisfacerea intereselor lor personale, mai ales de ordin material, căutând, în același timp, să-și atragă cinstirea și lauda oamenilor. Nu o dată comportamentul lor duplicitar a fost înfierat public de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. În acest sens, figurativ, dar și peiorativ, cuvântul „fariseu” este folosit și în limba noastră. Totuși în paginile Noului Testament reținem câteva nume de farisei cinstiți, cum au fost Nicodim, care a avut o lungă convorbire cu Mântuitorul, voind să cunoască esența învățăturii lui, și Iosif din Arimateea, „ucenic al lui Iisus într-ascuns”, care i-a coborât trupul de pe cruce și L-a îngropat. În Faptele Apostolilor cunoaștem un alt fariseu, Gamaliel, care a luat apărarea apostolilor întemnițați în fața sinedriului. Purtarea arogantă a celor mai mulți dintre farisei o demonstrează convingător și fariseul din pericopa evanghelică de astăzi. Îndată ce a intrat în templu, stăpânit de duhul mândriei, el a început să-și etaleze virtuțile în fața lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine însuși ca un împlinitor corect al tuturor îndatoririlor morale ale legii, care respectă cu strictețe posturile și obligațiile către templu. În același timp se considera superior celorlalți oameni, inclusiv față de vameșul de lângă el, înșirând disprețuitor păcatele acestuia. Prin aceasta, fariseul încearcă să-și dea singur un certificat de comportare corectă, să se autorecomande lui Dumnezeu, Căruia Îi vorbea de la egal la egal, uitând cuvintele înțeleptului Solomon, care sfătuiește: „Să te laude altul, și nu gura ta, un străin, și nu buzele tale” (Pilde 27, 2). Așadar, mândria făcea parte integrantă din ființa fariseului, îi definea personalitatea.

Prihănirea de sine a vameșului îi aduce îndreptarea

Diametral opuse ni se prezintă atitudinea și rugăciunea celuilalt personaj, vameșul. În timpul Mântuitorului, vameșii erau un fel de funcționari fiscali, încre­dințați cu încasarea impozitelor de la evrei pentru statul roman, care deținea atunci controlul Țării Sfinte. Deoarece s-au pus în slujba acestor străini păgâni, vameșii erau desconsiderați și stigmatizați ca trădători de conaționalii lor. În plus, cu ocazia strângerii impozitelor, ei săvârșeau fel de fel de abuzuri și de multe ori își însușeau în mod necinstit o parte din sumele încasate. Cu toate acestea, Mântuitorul a găsit printre ei oameni pe care i-a ridicat la o cinste deosebită. Așa au fost: Matei (Levi), chemat să fie apostol, și care mai târziu va scrie prima Evanghelie, sau Zaheu, a cărui pocăință sinceră a ajuns bine cunoscută. Despre vameșul anonim din pericopa de azi, Mântuitorul ne spune că, intrând în templu, „stând deoparte, nu voia nici ochii să-și ridice spre cer, ci-și bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului»” (Luca 18, 13).

Vameșul, prin atitudinea lui, ca și prin această rugăciune scurtă, își confrunta viața cu poruncile dumnezeiești și cerea smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se lăuda cu nici una din faptele sale bune, pe care desigur le va fi făcut, ci le trecea sub tăcere, nu condamna pe nimeni, ci, dimpotrivă, se condamna pe sine însuși, apelând la dreptatea și milostivirea lui Dumnezeu, simțindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său. Mântuitorul, după ce pune în paralel pe acești doi oameni, pe care îi judecă după cele „dinlăuntrul lor”, după inima lor, își încheie parabola cu o sentință care pentru noi este o adevărată învățătură: „Tot cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameșul s-a îndreptat și s-a înălțat prin smerenie, iar fariseul s-a osândit prin mândrie.

Mântuitorul a urmărit să pună în evidență un păcat - mândria, și o virtute - smerenia, care se exclud reciproc, nu pot sta alături. Din aceste motive, parabola este și va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, ipocriți, fățarnici și prefăcuți, vor trăi pe pământ până la sfârșitul lumii. După învățătura Bisericii noastre, mândria, adică prețuirea de sine peste măsură, cu cele două elemente componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu și desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele șapte păcate numite capitale. La rândul lor, acestea fac parte din păcatele socotite grele sau de moarte.

Mândria, izvorul a toată răutatea

Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci și pentru cei din jur. Ea a pră­bușit pe Lucifer și pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului și prefăcându-i din îngeri luminați în diavoli întunecați. Din mândrie a pierdut Adam raiul, din mândrie au pierit în decursul veacurilor popoare, împărați și conducători. Există și azi atâția oameni stă­pâ­niți de păcatul mândriei, împreună cu dorința nesăbuită și nejustificată prin vreun merit personal de a ajunge numai la mărire și laudă în societate. Întâlnim destui oameni chinuiți fără încetare de aro­ganță, invidie și ură față de semenii lor, oameni care stau într-o permanentă stare de izolare și înstrăinare, închiși în turnul de fildeș al propriei lor mândrii și ambiții deșarte. Omul mândru, expresie a egoismului negativist, separatist și antisocial, nu acceptă pe nimeni să fie ca el și cu atât mai puțin mai pre­sus de el, considerându-se supe­rior tuturor celor din jur. Arogant față de subalterni, invidios față de colegii săi merituoși, dușman al superiorilor, intrigant și vanitos, omul mândru nu-și poate găsi niciodată pacea interioară și echilibrul sufletesc. Viața de toate zilele ne arată însă că într-o zi mânia se pră­bușește, adeverindu-se cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „Dom­nul a surpat pe cei mândri cu scaunele lor și a pus pe cei blânzi în locul lor” (Iisus Sirah 10, 14), și „Dum­nezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iacov 4, 6).

Smerenia, maica virtuților

Cu totul altfel se prezintă virtutea smereniei, pe care am putea-o defini ca o recunoaștere a faptului că suntem dependenți întru toate de Dumnezeu, că suntem nede­să­vârșiți și supuși păcatului. Smerenia este virtutea care te face să ai în permanență conștiința că nu ești desăvârșit, te face să-ți recu­noști greșelile și să ceri iertare de la Dumnezeu prin rugăciune. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: „Smerenia face din om înger și înalță sufletul spre cer”. Iar Fericitul Augustin, fiind întrebat care este drumul cel mai sigur pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu, a răspuns: „Primul drum este smerenia, al doilea este smerenia, și al treilea tot smerenia”.

După cum mândria este începutul oricărui păcat, tot așa smerenia este temelia tuturor virtuților. Ea este o virtute exclusiv creștină, pe care păgânii n-au cunoscut-o și nici filosofii lumii vechi n-au predicat-o. Ea a fost propovăduită pentru prima dată de Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât și prin pilda vieții Lui. Pentru aceea, noi, creștinii, care înțelegem să punem în practică cuvintele Mântuitorului, și nu numai să le auzim, având drept exemplu rugăciunea vameșului din pilda de azi, avem îndatorirea morală să ne rugăm atât pentru păcatele noastre proprii, cât și pentru acei „vameși și farisei” ai zilelor noastre, care nu sunt alături de noi în Biserică. Să cerem de la Dumnezeu iertare și pentru păcatele lor, ca împreună să ne mântuim în Împărăția lui Dumnezeu. Amin.