Soarta dreaptă a bogăţiei nedrepte

Evanghelia Duminicii a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10:

1. Şi intrând (Iisus), trecea prin Ierihon.

2. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat.

3. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură.

4. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă.

5. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”.

6. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se.

7. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.

8. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”.

9. Şi a zis către el Iisus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.

10. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”.

Dorind să depăşească caracterul istoric al Sfintelor Evanghelii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii le-au interpretat mai ales în sens duhovnicesc. Ca atare, cuvinte şi expresii ce par simple relatări ale unor evenimente dobândesc, în trăirea şi gândirea lor, dimensiuni eshatologice, purtătoare şi dătătoare de sens vieţii fiecărui creştin. Urmând acestui principiu, şi noi trebuie să privim şi să înţelegem totdeauna cu ochi duhovniceşti ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat „spre viaţa veşnică”. Un exemplu elocvent este pericopa evanghelică care se citeşte în această duminică.

Zaheu, un om de statură mică

Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă într-o derulare logică întreg tabloul întâlnirii dintre Zaheu vameşul şi Mântuitorul Hristos. În acelaşi timp însă, are grijă să sublinieze aspectele fundamentale care pot transforma firea umană căzută în firea umană mântuită în Hristos. „Iată un bărbat”, spune Evanghelistul şi îl numeşte „Zaheu”. Aşadar, un om deplin, netemător de ceva ce i-ar fi putut sta împotrivă. Acest bărbat era „mai-marele vameşilor şi era bogat”; mai marele vameşilor într-un oraş de graniţă, pe un drum comercial ce ducea de la Ierusalim peste Iordan, în Pereea, la Filadelfia (Amman) şi de aici spre Asia Centrală şi India. Bogăţia lui materială, precum şi poziţia privilegiată sunt scoase în evidenţă tocmai pentru a fi puse în opoziţie cu neliniştea, cu zbuciumul sufletesc, cu neîmplinirea pe care acestea i-o aduceau. De aici dorinţa de a cunoaşte „cine este Iisus”.

Spune Evanghelistul, însă, că „nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură”. Nu putea, pe de o parte, de mulţimea de oameni adunaţi ca să-L vadă pe Hristos, iar pe de altă parte, de mulţimea frământărilor sale sufleteşti. Mai-marele vameşilor era un personaj cunoscut, care, chiar dacă nu se bucura de aprecierea semenilor săi, ar fi putut oricând, făcând uz de poziţia sa, să îşi croiască drum prin mulţime şi să-L vadă pe Iisus. Nu face însă acest lucru, pentru că statura sa mică nu era doar una de ordin fizic, ci mai ales una de ordin moral. Dacă el, mai-marele vameşilor, ar fi ieşit cu emfază înaintea Mântuitorului şi ar fi fost mustrat de Acesta înaintea oamenilor? Dacă l-ar fi condamnat pentru ceea ce era rânduit să facă, să vămuiască truda celorlalţi? Ce s-ar fi ales de autoritatea lui? În acelaşi timp însă, ardea de dorinţa de a vedea „cine este Iisus” şi care este atitudinea Sa faţă de rânduiala slujbei lui.

De ce doar jumătate?

Pentru a se feri de incidente nedorite, dar şi pentru a-şi satisface curiozitatea, decide să se urce într-un copac, pe drumul pe care trecea Iisus. Era acest copac un punct de observare, dar şi un loc înălţat în care o figură care ieşea din peisajul cotidian putea fi observată. În felul acesta a gândit Zaheu să îşi croiască un drum spre Iisus. Nu împiedicându-i pe ceilalţi, nu sfidându-i cu poziţia sau bogăţia sa şi, în acelaşi timp, fără să provoace el însuşi deschiderea dialogului. Sfântul Evanghelist Luca evidenţiază acest aspect atunci când arată că Mântuitorul, „privind în sus”, aşadar remarcându-l pe Zaheu şi cunoscându-i dorinţa ascunsă, îl cheamă pe acesta la dialog. Mai mult, ca să arate că îi cunoaşte frământarea sufletească, Mântuitorul îl cheamă să se coboare „degrabă”. Să se coboare din „înălţimea” în care el însuşi se aşezase, din „înălţarea” pe care i-o dăduse până atunci poziţia sa socială, pentru ca Dumnezeu să poată rămâne în casa sa. Imperativul pe care îl foloseşte Mântuitorul, „astăzi (...) trebuie”, nu este altceva decât răspunsul la cererea şi frământările sufleteşti ale lui Zaheu. Iar mântuirea de toate neputinţele de care era cuprins este exprimată prin cuvintele „trebuie să rămân în casa ta”. Nu spune Mântuitorul „trebuie să intru”, ci „trebuie să rămân”. De aceea, Zaheu „coboară degrabă”, adică se dezbracă de toate cele vechi şi Îl primeşte în casa sa cu bucurie. Este arătată, în acelaşi timp, şi neputinţa firii omeneşti de a înţelege şi judeca lucrurile lui Dumnezeu. Spune Evanghelistul că, văzând ce a făcut Iisus, „toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Cel care îi mustră cel dintâi pentru neînţelegerea lor este Zaheu însuşi. Acesta, „stând” în casa sa, adică aşezându-se în lucrurile lui Dumnezeu sau „venindu-şi în sine”, cum spune Mântuitorul despre fiul cel risipitor, spune: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”.

De ce doar jumătate din averea sa o dă săracilor? Ce face cu cealaltă jumătate? Era atât de prins de bogăţie încât să nu poată renunţa la ea cu totul? Au fost oameni, şi pot fi şi acum, care să înţeleagă astfel. Dar Zaheu însuşi spune mai departe ce face cu restul averii. O întoarce împătrit celor de la care o luase pe nedrept. El decide să rămână cu singura bogăţie pe care a dobândit-o „astăzi” - Hristos: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Şi tot acum află Zaheu „cine este Iisus” - Dumnezeul celor vii, Dumnezeul lui Avraam, Fiul Omului, Care „a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”.

Când Îl aflăm pe Dumnezeu, ne înţelegem rostul

Asemenea lui Zaheu, fiecare dintre noi suntem vameşi cu semenii noştri, cu noi înşine, ba chiar cu Dumnezeu de multe ori. Nu contabilizăm noi greşelile celor de aproape? Nu ne facem planuri şi vise despre noi înşine şi despre cele care ni se cuvin mai abitir decât despre îndatoririle (chemările) pe care le avem? Nu contabilizăm în dreptul lui Dumnezeu ceea ce nu putem face prin propriile puteri şi ceea ce Dumnezeu Însuşi nu îngăduie uneori, din cauza nesăbuinţei noastre? Toate acestea sunt „bogăţii” adunate fără rost. „Cine nu adună cu Mine, risipeşte”, spune Mântuitorul. Sunt, deci, bogăţiile care, în loc să zidească, distrug chipul lui Dumnezeu în noi. Sunt nedreptăţile aduse, din egoism, mântuirii celorlalţi şi întregii creaţii a lui Dumnezeu; vămuirile din calea mântuirii noastre.

Fiul Omului „caută” şi „doreşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Trebuie doar să ne facem chip smereniei şi „coborârii” lui Zaheu ca să putem cunoaşte „cine este Iisus”, iar Acesta să rămână cu noi, în noi, în casa sufletului nostru, după cum Domnul Însuşi ne încredinţează: „Voi veni la voi şi Îmi voi face sălaş în voi”. Pentru a dobândi această stare trebuie noi înşine, ca Zaheu, să „alergăm înainte”. Nu este un nonsens, ci o subliniere a ceea ce trebuie să facem. Să alergăm înaintea tuturor oamenilor, a tuturor grijilor, a tuturor şi a toate câte ne ţin departe de „înălţarea” duhovnicească care ne poate înfăţişa lui Dumnezeu, Care, când va „sosi la locul acela”, la casa noastră, va intra în vorbă cu noi. Şi cuvintele nu se vor sfârşi, căci vor izvorî din Cuvântul Vieţii, aşa cum spune Mântuitorul femeii samarinence, la fântâna lui Iacov.

Vedem, astfel, şi în acest fragment evanghelic că, atunci când Îl aflăm pe Dumnezeu, când ne înţelegem rostul slujirii noastre, nimic din cele pe care le-am socotit până atunci însemnate şi de cinste, necesare sau chiar indispensabile vieţii noastre pălesc în justificarea lor. Dincolo de cele ce se văd, sunt cele care rămân. Dincolo de cele ce par, sunt cele ce sunt. Dincolo de podoaba creaţiei este Împodobitorul, Cel Unic, Cel ce Este. Doar astfel vom ajunge „fii ai lui Avraam”, adică ai Dumnezeului celor vii, fraţi şi moştenitori cu Hristos şi Sfinţii Săi, împreună cu cei ce sunt în împărăţia lui Dumnezeu.