Viețile noastre, golgote și învieri

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) Marcu 8, 34-38 și 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viața, o va pierde, iar cine îşi va pierde viața sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

„Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine îl va pierde pentru mine și pentru Evanghelie, acela îl va câștiga.” Sunt cuvinte pe care, la prima vedere, nu le înțelegem. Ele par paradoxale, dacă n-am zice că sunt pline de nonsens. Ne-am obișnuit ca, adesea, Domnul Hristos să rostească o învățătură care, nefiind din această lume, nici nu poate fi înțeleasă prea ușor cu ra­țiunea, ci trebuie să coborâm în străfundurile noastre, la nivelul sediului nostru duhovnicesc, ca să ne însoțim cu cuvintele Sale și, împreună cu Sfinții Părinți și marii teologi de până astăzi, să încercăm a înțelege ceva.

Suntem în duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci. Nu întâmplător Biserica a așezat spre citire pericopa din Evanghelia după Marcu, care începe cu cuvin­tele-program: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.

Această zicere dă seamă de întreaga învățătură a Domnului Hristos. Adică ne arată exact ceea ce trebuie să facem. Întâi de toate, „oricine voiește să vină după Mine” pentru că, din păcate, nu toți creștinii doresc să vină după Domnul! Să vedem că și noi, cei care ne angajăm în Biserică, deviem de la țintă și nu „voim” cu adevărat! Pentru că dacă am jindui cu adevărat să urmăm lui Hristos, n-am mai putea face nimic din cele ce sunt potrivnice Mântuitorului.

Primul pas, lepădarea de sine

Ce trebuie făcut? Multe! Și, totuși, foarte puține. Întâi de toate, poate cel mai greu lucru, care sfidează orice înțelegere a orgoliului nemărginit al nostru, este să ne lepădăm de sine. Ce înseamnă lepădarea de sine, de vreme ce numai după aceasta ne putem lua crucea, fiecare, și doar așa să-I urmăm lui Hristos?

Lepădarea de sine! Începutul păcatului este mândria. Rădăcina, ziceau cei vechi (Ecleziastul), sursa tuturor păcatelor, rezidă în mândrie, în sora ei, vanitatea, așa cum știm că s-a întâmplat cu Lucifer, care a vrut să se autonomizeze, adică să se rupă de la izvorul a „toată darea cea bună”, căzând în păcatul eponim (luciferism), al orgoliului nemăsurat, despre care Domnul Hristos îndeamnă: „Leapădă-l!”. Pentru că trebuie spus că nu doar pentru a-L urma pe Hristos trebuie să lepădăm sinele nostru atât de gonflat. Omul de azi se supără din nimic; i se pare că lui i se cuvin toate, că este normal să fie în acea dregătorie pe care, zice-se, a meritat-o. Eu vă spun, nimeni nu merită nimic! Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu. Merit eu preoția? Nu o merit! Dar Dumnezeu m-a chemat. Și ne cheamă. Bine este să înțele­gem că acolo unde ne aflăm, suntem ca urmare a conferirii unui dar, pe care noi trebuie să-l păstrăm, pe care trebuie să îl gestionăm, să-l înmulțim. Dar nu să credem că suntem noi moț!

Primul lucru pe care vă invit să-l facem, prin care să limităm sinele nostru este să nu mai începem niciodată cuvântul nostru cu „eu”. Eu! Bombardarea aproapelui meu cu „eu”! Acest aproape al meu, pe care, de multe ori, nici nu-l interesează ce faci tu, ce zici tu. Dar tu începi fraza cu „eu”. Exact ca în porunca întâi a Decalogului: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”. Dar parcă acolo e altceva. Autoritatea absolută, suveranitatea divină. Și eu, om păcătos, repet obsesiv „eu”.

În monahism, după cum se știe, există trei voturi. Cel mai greu este împlinirea ascultării necondiționate, tocmai în sensul acesta, al lepădării de sine. Dar este imposibil să ajungem aici dacă nu am recurge permanent la ajutorul Fratelui nostru mai mare. Omenește nu este posibil. Este imposibil nu doar actul urmării lui Hristos, dar nici măcar procesul de autocunoaștere, pentru că în orice religie importantă a lumii, de la hinduismul clasic la Grecia Antică și creștinism, există înregistrat acest comandament: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Or, a te cunoaște pe tine înseamnă a renunța la preju­decățile, la părerile preformate despre tine, a ieși puțin din sinele tău, ca apoi, cu ajutorul raportării tale la Dumnezeu și la sfinți, să faci o explorare în abisurile sufletului și să vezi ce-i acolo, ce trebuie să pui pe cruce.

Calea regală a mântuirii

„Să-și ia crucea sa”, adaugă Domnul, dar numai după ce se leapădă de sine. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”, rostea măritul Pavel (Gal. 2, 20). Dar ca să ajungi acolo trebuie să urmezi căii lui Hristos. Iar până la dumnezeiasca Înviere și Înălțare, Domnul Iisus a trecut prin episodul Crucii, al răstignirii. Noi înșine suntem chemați să facem la fel. Nu trupul, nu! Nu ni se mai cere așa ceva, deși în alte zone ale lumii creștinii sunt încă puși pe cruce! Nu trupul, ci „trupul” păcatului, carnea aceasta păcătoasă, pentru că atunci când intri, când sondezi împreună cu părintele duhovnic și cu ajutorul Domnului Hristos ce se află în tine, vezi șerpii păcatelor cum colcăie, de la invidie, zavistie, hoție, lăcomie, răutate. Toți sunt acolo! Ce facem când vedem un șarpe? Ne îngrețoșăm și vrem să scăpăm de el sau să-l omorâm. Asta trebuie să facem atunci când vedem „șerpii” care mișună în noi. Să-i răstignim. Sau, mai degrabă, noi să ne răstignim. Să ne răstignim păcatele noastre, patimile noastre. Și nu sunt vorbe neacoperite. Altfel, n-avem nici o șansă.

Dacă dorim să-L contemplăm pe Domnul Hristos pe Tabor, ca Sfinții Apostoli: „Bine este nouă să fim aici!”, să ne bucurăm de prezența luminoasă, dumnezeiască, a Lui, trebuie să trecem printr-o „golgotă”. Cum treci printr-o golgotă? Renunțând la calea ta! Renunțând la ceea ce credea inima ta că este destinul tău, renunțând la ceea ce credea mintea ta, renunțând la calea aceea pe care tu o credeai că ar fi a ta. Și să o iei pe cea a lui Hristos. „Să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să urmeze Mie.” Să vină pe calea aceasta. De aceea, să ne rugăm permanent: Doamne, ajută-ne să mergem pe calea Ta. Ia-ne cu Tine, Doamne, pe calea Ta, nu a mea, pe care mi-o fabric eu, de cele mai multe ori înșelător, amăgitor. Ia-mă, Doamne, pe calea Ta! Unde duce calea lui Hristos? Spre mântuire, în Împărăția lui Dumnezeu, împreună cu sfinții Săi.

Crucea să și-o ia fiecare

Mai mică sau mai mare, fiecare o avem. Pentru că atunci când ai disfuncționalități în căsnicie, când te-ai ratat și ai ales altă profesie, atunci când ai falimentat, când te-au zavistuit alții, suferi enorm. E o cruce. Accept-o! Fii sigur că prin ea te vei mântui. Și chiar dacă uneori pare că picăm, că reiterăm căderea Domnului Hristos pe Via Dolorosa sub povara Crucii, niciodată crucea pe care o avem nu este mai grea decât o putem purta. Sarcina nu este chiar la limită. De cele mai multe ori, omul spune: „Nu mai pot!”. Și poate. Ulterior, viața demonstrează că putea mult, dar el zice într-un anume moment: nu mai pot! Niciodată Dumnezeu nu ne dă o cruce imposibil de purtat. Dimpotrivă! Ci pe aceea pe care o putem purta întru firesc, întru firescul duhovnicesc.

Este, dacă îngăduiți, chemarea chemărilor: „Oricine voiește să vină după Mine”. Înțelegem acum că cine năzuiește să se lepede de sine, să-și asume crucea, trebuie să știe că aceasta nu este doar Altarul de jertfă, ci, așa cum auzim la Acatistul Înălțării Sfintei Cruci: „Bucură-te sfântă cruce, veselia sufletului meu”, pentru că nu rămânem la cruce, ca suferință. În Biserica răsăriteană ortodoxă, nu ne încartiruim, ca în Apus, la teologia crucii. Mergem mai departe. Dacă-L văd pe Hristos pe Cruce, nu mă cantonez acolo. Știu că El nu rămâne pe cruce, ci înviază. De aceea mă bucur uitându-mă la cruce, pentru că ea prevestește Învierea Domnului și învierea mea, a fiecăruia dintre noi. Uitându-mă la cruce, mă înalț din suferința aceasta, din hăul, din păien­jenișul păcatelor, ca să mă ancorez întru iubirea duhovnicească, care este trăsătura supremă a sufletului spiritualității creștine.

Spre deosebire de religiile orientale, mai mult sau mai puțin evazioniste în problema suferinței și a crucii, în crești­nism, suferința este „calea regală a mântuirii” sau, așa cum adesea rostea părintele Arsenie Papacioc: „Cine fuge de Cruce, fuge de Dumnezeu”. Să înțelegem nu doar că omul are o constituție cruciformă, ci, mai mult, că ea, arma de biruință, este cea care trebuie luată în fiecare zi. Voind să mergem după El, lepădând sinele nostru egoist, Îl rugăm pe Izbăvitorul sufletelor noastre să ne dăruiască voință de a ne lua cu bucurie crucea, în ciuda tuturor greutăților. Pe această cale mergând, să ne însoțim cu aleșii Săi, ca să ne putem bucura întru desfătarea cea fără țărmuri, în veșnicie.

(Părintele Alexandru-Corneliu Arion este conferențiar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației din Târgoviște)