Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe
Vocația sfințeniei, parte din ADN-ul spiritual al creștinului
Duminica întâi după Rusalii (Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.
Fascinația pentru noutate seduce fiecare generație în parte. Căutăm soluții noi la probleme vechi, reinventăm roata în speranța că soluția noastră va rezolva problemele pe care cei dinaintea noastră nu au fost în stare să le depășească. Lumea încearcă și în cele din urmă ajunge să valideze mereu un stil de viață nou, chiar și un „om nou” (mai rapid și, aparent, mai puternic, dar mai insensibil, mai informat, dar din ce în ce mai singur), în care își cumulează exclusiv toate speranțele de mai bine și de putere. Ceea ce Biserica ne învață astăzi, în prima Duminică după sărbătoarea Rusaliilor, este că toate căutările noastre după noutate au fost deja împlinite în Biserică și că setea noastră după fascinația stilului de viață mai bun, cu adevărat mai bun, nu poate fi potolită decât în Biserică.
Harul Duhului Sfânt pogorât peste Sfinții Apostoli este lucrător în Biserică și înnoiește creația, punând-o pe fundamente noi. În Biserică, totul se schimbă. Nu ca un rezultat al unei revoluții omenești, pătimașe sau raționale, ci ca lucrare a Duhului Sfânt care ne mângâie prin prezența Sa și ne dă puterea de a începe, la modul cel mai concret, o nouă viață. În acest fel se explică faptul că în Biserică toate sunt noi, chiar și principiile care stau la baza vieții, înțelese atât din punct de vedere spiritual, dar chiar și din punct de vedere biologic, social sau economic. Pe lângă faptul că toate ale comunității sunt, începând cu Cincizecimea Bisericii, împărtășite în comun (Faptele Apostolilor 2, 44), chiar și dragostea se schimbă. Sau mai ales dragostea, care stă la baza vieții și a tuturor relațiilor. Evanghelia de astăzi dă mărturie de cum se schimbă fundamentele iubirii atunci când viața este atinsă de harul Duhului Sfânt. „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” Nu este desființată iubirea din familie, a părinților sau a copiilor. Este pusă, în schimb, pe fundamentele mai mari, înnoite, pe fundamentele dragostei dumnezeiești. Învățăm că dragostea lui Dumnezeu, acea dragoste mai mare, înviată în noi prin atingerea Duhului Sfânt, dragostea jertfitoare, este mai mare decât dragostea din familie, nu pentru că cea din urmă ar avea o valoare relativă, ci pentru că cea dintâi, dragostea de Dumnezeu, este realitatea care animă la modul cel mai profund în viața cea nouă a Bisericii dragostea familiei.
Soluția unei ecuații evanghelice
Poate că ne-am obișnuit cu un mod secularizat de a înțelege viața și lucrurile din viață. Raportându-le la aceste lucruri, credem că au o anumită valoare. Le măsurăm din priviri sau după anumite criterii lumești și dacă renunțăm la una sau la mai multe pentru Dumnezeu, credem că aducem prinos de cinstire lui Dumnezeu sau că vom câștiga la sfârșit măcar după măsura pierderilor din această lume. Dar ecuația este inegală și, în fond, incorectă. Nu pot fi puși laolaltă și nu au grad de comparație termenii acestei ecuații evanghelice. „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi?” Ca și Apostolii odinioară, așteptăm ceva în schimbul a ceva. Răspunsul Mântuitorului schimbă perspectiva și ne spune că nu vom primi averi, sau familii, sau alte bogății mai mari, ci vom primi acea înnoire pe care o prăznuim în aceste zile în Biserică. Vom primi viața cea nouă care nu se poate compara cu cea veche. Vom fi martori (și suntem deja!) la „naşterea din nou a lumii”. Și vom judeca lumea, nu ca judecătorii de azi puși să aleagă răul mai mic, ci ca judecători ai Duhului, judecători sau părinți ai vieții duhovnicești, în care istoria, cu toate cele bune și rele din cuprinsul ei, va fi înțeleasă din perspectivă duhovnicească, în lumina sfârșitului fără de sfârșit, respectiv a vieții veșnice.
Dar pentru a fi martori la „nașterea din nou a lumii” trebuie să dăm noi mărturie întâi aici. De taina ce s-a săvârșit în noi și pentru noi - respectiv, de atingerea mângâietoare a luminii line a Învierii pe care am îmbrăcat-o la Taina nașterii din Duh și Adevăr, adică la Botez -, dar să dăm mărturie și de lucrarea iubitoare a lui Iisus Hristos, începutul și sfârșitul vieții noastre, în timpul întregii vieți, și chiar cu prețul întreg al vieții. În registrul lumii lipsite de Duhul Sfânt, mărturia se dă prin cuvânt omenesc. În lumea cea nouă, în Biserică, mărturia despre Adevăr se dă prin cuvânt dumnezeiesc și prin sânge martiric. Dumnezeu dă mărturia cuvântului Său: „Pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri”, iar sfinții dau răspunsul lor de mărturie, indiferent de cât de sângeroasă este ura lumii fără de Dumnezeu.
Când Dumnezeu nu e pe primul loc în noi, ordinea e greșită
În această duminică, prima după sărbătoarea Rusaliilor, sunt prăznuiți toți „cei ce au făcut pământul cer cu strălucirea faptelor bune, cei ce au urmat vieții lui Hristos, cei ce au umblat pe calea cea mijlocitoare de nemurire, cei ce au curățit patimile oamenilor cu lucrarea harului, cei ce s-au luptat vitejește, într-un suflet, în toată lumea” (Penticostar, Duminica Tuturor Sfinților, Stihirile laudelor). La început, în Biserică, în zilele următoare Cincizecimii, toți creștinii se numeau „sfinți” (Romani 1, 7). Pentru că înnoiau cu harul sfințitor lucrător în ei tot ceea ce atingeau: societate, cultură, moarte. Toate acestea se sfințeau prin lucrarea harului Duhului Sfânt și se înnoiau prin mărturia lor. Dacă atunci evidența acestor schimbări era copleșitoare, din perspectiva lumii contemporane, cuvântul evanghelic care spune că „mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi dintre cei de pe urmă vor fi întâi” capătă, în zilele noastre, o actualitate tulburătoare. Suntem „somați” să ne analizăm, să ne cunoaștem și să ne vedem inima, astfel încât, prin înnoirea Duhului prezent în viața noastră, să nu mai căutăm să abordăm lucrurile din perspectiva întâietății noastre de aici, ci să fim noi ultimii, iar Duhul Sfânt primul, astfel încât să ne schimbăm mintea prin pocăință și viața prin fapte bune, aflându-ne și noi atunci, la judecata lumii, aproape de sfinții prăznuiți astăzi.