Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Biblia - verset cu verset: Timpul este „o continuă nevoie şi posibilitate de depăşire a limitării noastre“

Biblia - verset cu verset: Timpul este „o continuă nevoie şi posibilitate de depăşire a limitării noastre“

Un articol de: Lucian Apopei - 13 Apr, 2008

Facerea 1, 19: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.“

Biserica învaţă că, în economia mântuirii, timpul nu se măsoară cantitativ, ci calitativ sau, mai bine zis, teologic. Concluzia unanimă în privinţa timpului este felul în care îl folosim pentru dobândirea vieţii veşnice. De aceea, Sfinţii Părinţi, când vorbesc despre începutul sau despre sfârşitul vieţii noastre, caută să explice rostul nostru în această lume. Numărarea zilelor însă, menţionată şi în acest verset, ţine de plasarea în istorie a existenţei. Mircea Eliade spunea că în Vechiul Testament, şi apoi deplin în creştinism, „omul a descoperit timpul continuu în locul timpului ciclic“, dar care, spune părintele Dumitru Stăniloae, „nu durează din veci şi până-n veci, deoarece (dacă ar fi aşa) n-ar duce niciodată existenţele schimbătoare la desăvârşire“. Cu alte cuvinte, lumea schimbătoare şi timpul finit au logică perfectă împreună pentru că lumea, „chiar dacă are la dispoziţie un timp etern, n-o scoate din ceea ce este ea prin fire: rămâne mereu schimbătoare, deci imperfectă“.

Nu vom mai face astăzi referire la ziua a patra a creaţiei sau la durata uneia dintre cele şase zile în care a fost zidită lumea de către Dumnezeu, deoarece am prezentat acest aspect în episoadele anterioare. Problema timpului însă, în Biserică, a fost mereu una de actualitate. Probabil, definiţia cea mai îndrăgită a secolului trecut în lumea ortodoxă a fost cea dată de părintele Dumitru Stăniloae, care spunea că „timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău“, adăugând că „noi creştem în timp, însă sporind în apropierea de Dumnezeu prin faptele săvârşite din iubirea faţă de Dumnezeu, ca răspuns la iubirea Lui, şi din puterea iubirii Lui. Noi nu putem răspunde de la început în mod nelimitat iubirii nelimitate a lui Dumnezeu, pentru că, fiind creaţi, suntem limitaţi prin fiinţă, neputând primi prin har dintr-odată întreaga putere de iubire a lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, ca chipuri ale lui Dumnezeu, aspirăm spre infinitate şi suntem capabili de ea, dar nu printr-o actualizare exclusivă a ceea ce avem în noi, ci prin întărirea a ceea ce avem în noi din participarea la Dumnezeu cel infinit. Dar la participarea deplină nu putem ajunge fără o pregătire printr-o participare treptată, prin care dobândim în acelaşi timp conştiinţa că fără participarea deplină la Dumnezeu, prin harul Lui, depăşirea noastră continuă se mişcă totuşi într-un cadru limitat, adică rămânem mereu închişi în timp, sau supuşi morţii. Ţinând seama de creşterea noastră treptată spre răspunsul nelimitat la iubirea Lui nelimitată, Dumnezeu Însuşi nu ne arată această iubire de la început în întregime, ci ne-o împărtăşeşte în etape, coborând El Însuşi la nivelul nostru temporal, şi făcând cu noi drumul spre arătarea nelimitată a iubirii Lui şi spre răspunsul nostru nelimitat la ea; adică spre ridicarea noastră în eternitatea Lui, care însă nu se produce prin această creştere treptată, ci printr-un act al lui Dumnezeu de mutare a noastră în ea. Atâta timp cât nu putem răspunde în mod nelimitat iubirii nelimitate a lui Dumnezeu, avem un viitor, depăşim clipa de viaţă cu speranţa să fim mai mult şi să ne dăruim mai mult în viitor. Faţă de ceea ce dăruim acum, darurile noastre trecute ne apar mereu insuficiente, depăşite. Dar, totodată, simţim că nici acum nu putem să ne dăruim cum am vrea. Aşa se constituie timpul, cu trecutul depăşit, cu prezentul simţit ca insuficient, cu viitorul spre care tindem prin nădejde, dintr-o continuă nevoie şi posibilitate de depăşire a limitării noastre, căutând în fond eternitatea, având în noi setea de ea, atrăgându-ne ea însăşi spre ea, dar conştienţi că nu o vom avea decât din darul deplin al lui Dumnezeu.“