Înţelepciune biblică: Faptele bune

"Credinţa fără fapte moartă este… omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credinţă." (Iacov 2, 17, 21)

Aceasta este una dintre condiţiile importante necesare mântuirii, dată de Mântuitorul Hristos prin Legea cea Nouă, prin gura Apostolului Iacob, unde ni se arată necesitatea absolută a faptelor bune. Prin acţiunea sa, fapta bună trebuie să fie în conformitate cu voia lui Dumnezeu, adică după principiile Evangheliei. Când fapta se potriveşte cu voia lui Dumnezeu numai în una dintre părţile sale, ea este rea (de exemplu, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea).

În Noul Testament ni se descoperă o gamă mare de fapte: de la lucrările sau faptele lui Dumnezeu, ale lui Hristos şi ale înţelepciunii, care toate sunt mântuitoare, până la faptele sau lucrările diavolului, care sunt totdeauna rele şi pierzătoare, şi până la faptele omeneşti, care pot fi bune sau rele, după duhul care le inspiră şi după principiile călăuzitoare.

Biserica Ortodoxă şi cea Catolică afirmă necesitatea faptelor bune pentru mântuirea omului care crede. Protestantismul susţine că omul nu trebuie să contribuie la mântuirea sa decât cu credinţa ("sola fide").

Sfântul Grigorie Sinaitul spune: "Omul nu poate fi numit credincios cu adevărat doar dacă crede cu cuvântul simplu şi nu-şi arată credinţa lucrătoare prin porunci sau în Duhul. Drept aceea trebuie să o arate descoperită în sporirea prin fapte, sau lucrând şi luminând în lumina faptelor".