Înţelepciune biblică: Sensul tăcerii

"Tăceţi toţi înaintea Domnului Dumnezeu, că aproape este ziua Lui, că Domnul a pregătit ospăţ şi a sfinţit pe cei chemaţi ai Lui!" (Sofonie 1, 7)

În Sfânta Scriptură se arată că "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 21), aşa că fiecare creştin, atunci când tace, ar trebui să dea un sens duhovnicesc tăcerii sale, îndreptându-şi gândurile spre Dumnezeu, în rugăciune, căci "tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune", după cum spune Sfântul Nicon de la Optina. Tăcerea este necesară pentru a putea fi auzit glasul conştiinţei, prin tăcere dispare slava deşartă, iar mintea este păzită pentru a nu se îndepărta de Dumnezeu, pentru că "dacă cetatea sufletului nu are zidul tăcerii, ea rămâne descoperită săgeţilor duşmanului" (Sfântul Grigorie cel Mare).

Tăcerea are roadele ei, ea aduce omului: stăpânire de sine, răbdare, blândeţe, echilibru, concentrare spre cele bune, linişte interioară, tărie de caracter. Pentru cel vorbăreţ, tăcerea este nevoinţă, prin înfrânarea de la vorbe, fiind totodată şi un prilej de meditaţie şi gândire la cele sfinte.

Cuvintele omului creştin sunt smerite, pline de înţelepciune, nu sunt banale, seci, fără rost, pentru că el urmează sfatul biblic: "din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă" (Efeseni 4, 29), "nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin" (Efeseni 5, 4).

Tăcând, omul are timp să îi asculte şi pe ceilalţi, pentru că uneori, vorbind prea mult, el poate greşi, căci este o vorbă populară: "dacă tăceai, filosof rămâneai". Avva Pimen spunea: "De vei ajunge în orice fel de împrejurare grea, biruinţa nu stă decât în tăcere". Alteori să taci înseamnă să întorci şi obrazul celălalt, să nu răspunzi unei jigniri, să nu te cerţi, ştiind că "pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Matei 12, 36-37).

Hristos a spus că "cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea spurcă pe om" (Matei 15, 18), de aceea creştinul trebuie să aibă o vorbire cuviincioasă şi un vocabular duhovnicesc, să nu mintă, să aducă sfat şi mângâiere prin vorbele sale, iar dacă tace, să-şi transforme tăcerea în rugăciune lăuntrică. Sfântul Apostol Pavel spune: "femeile voastre să tacă în biserică" (I Corinteni 14, 34).

Creştinii trebuie să-şi transforme tăcerea într-un dialog cu Dumnezeu, urmând exemplul îngerilor, care sunt "vestitori ai dumnezeieştii tăceri", după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul, iar Andrei Pleşu arată că "îngerii tac, aşa cum ştiu să tacă, în genere, naturile slujitoare. Tăcerea lor e forma supremă a ascultării, semnul radical al smereniei disponibile, aşteptarea intensă a poruncii dumnezeieşti". Hamlet, personajul din piesa cu acelaşi nume de William Shakespeare, spune în actul 5, înainte să moară: "restul e tăcere", iar Sfântul Isaac Sirul dezvăluie că "tăcerea este taina veacului viitor". (Viorica Robu)