Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MXCIV): Biserica Ortodoxă Română în secolele XIX-XX (II)

Istoria creştinismului (MXCIV): Biserica Ortodoxă Română în secolele XIX-XX (II)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 11 Octombrie 2008

În urma unirii politice a celor două principate române, a urmat, în chip firesc şi necesar, unirea Bisericilor Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, constituindu-se Biserica Ortodoxă Română. La 17 noiembrie 1864, a luat fiinţă Episcopia Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, ca sufragană a Mitropoliei Moldovei, primul ei episcop fiind Melchisedec Ştefănescu (1864-1879), cel mai învăţat ierarh al Bisericii Ortodoxe Române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În acelaşi timp, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi mitropoliţii celor două Principate unite au stăruit pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Prin Decretul Organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, promulgat la 3 decembrie 1864, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, se stipula: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina“. Articolul al doilea prevedea crearea unui singur Sinod pentru întreaga Biserică Română, iar articolul trei prescria: „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică din Constantinopol“. Este pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a Statului român când o lege prevede, în mod oficial, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Această lege s-a lovit de opoziţia dârză a patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea (1863-1866) şi a cercurilor patriarhale din Constantinopol, supărate îndeosebi pentru faptul că, la 13/26 decembrie 1863, Camera Deputaţilor a votat şi aprobat Legea pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte. După abdicarea silită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866, prevederile referitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române din Decretul Organic publicat la 3 decembrie 1864 au trecut în Constituţia Statului Român, promulgată la 30 iunie 1866.