Marcu 11, 22–26

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Iar dacă voi nu iertați, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre.”

Iertați ca să fiți iertați!

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXVII, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, pp. 346-347

„Așa și Tatăl vostru Cel ceresc vă face vouă, dacă nu iertați fiecare fratelui său din inimile voastre păcatele lor (Matei 18, 35). Mare este câștigul pildei, numai dacă voim să fim cu luare aminte. Ce? Putem ierta noi, oare, atâta cât ne iartă Stăpânul? Nu! Și chiar dacă am voi să facem lucrul acesta, apoi noi iertăm unor robi ca și noi, pe când noi primim iertarea de la Stăpân! Și uită-te cât de precise sunt cuvintele Stăpânului! N-a spus atât: «Dacă nu iertați oamenilor greșelile».
– Dar ce?
– Dacă nu iertați fiecare fratelui său din inimile voastre păcatele lor. Uită-te, că vrea ca inima noastră să ajungă liniștită și potolită, cugetul nostru netulburat și slobod de orice patimă; vrea să arătăm multă bunătate semenilor noștri. Și în altă parte Îl putem auzi pe Hristos spunând iarăși: Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, vă va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6, 14). Să nu socotim că facem bine altuia, atunci când iertăm cuiva păcatele sau că-i facem aceluia mare har! Nu! Noi suntem cei care ne bucurăm de binefacere și mult folos ne pricinuiește nouă fapta aceasta; și iarăși, după cum dacă nu-i iertăm pe cei ce ne greșesc, pe aceia cu nimic nu-i putem păgubi, dar nouă înșine ne pregătim mai dinainte osânda de nesuferit a gheenei. De aceea, rogu-vă, socotind toate acestea, să nu căutăm nicicând să ne răzbunăm pe cei care ne supără sau care ne fac în alt chip vreun rău sau care se poartă cu dușmănie față de noi; dimpotrivă, gândindu-ne de câtă binefacere ne suntem nouă înșine pricinuitori dacă iubim pe dușmanii noștri și câtă îndrăznire dobândim înaintea Stăpânului, dar mai înainte de toate gândindu-ne că împăcarea cu cei care suntem certați șterge păcatele noastre, să ne sârguim și să ne silim să iubim pe dușmanii noștri. Gândindu-ne, dar, la câștigul ce-l avem din această purtare, să arătăm celor ce ne urăsc tot atât de mare dragoste ca și cum ne-ar fi cu adevărat prieteni. Dacă ne gândim bine, nu ne pot fi de atât folos prietenii și cei care caută să ne ajute în orice chip, cât ne poate fi de folos dragostea pe care o arătăm celor ce ne dușmănesc și ne fac rău! Dragostea aceasta ne face vrednici de bunăvoința cea de sus și ne ușurează povara păcatelor.”