Matei 8, 23-27 (Potolirea furtunii)

„În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Și, iată, furtună cumplită s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Și, venind ucenicii la El, L-au deșteptat, zicând: Doamne, mântuiește-ne, că pierim! Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puțin credincioșilor? S-a ridicat atunci, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște deplină. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?”

Frica mântuitoare și frica dușmănoasă

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXIII, VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 483-485

„Există și o frică dușmănoasă, pentru care profetul se roagă să nu intre în sufletul lui, zicând: De la frica dușmănoasă scoate sufletul meu (Psalmi 63, 1).
Da, frica dușmănoasă este aceea care ne aduce în suflet spaima de moarte, aceea care ne convinge să ne umilim în fața demnitarilor. Cum va putea, oare, cel care se teme de acestea să se împotrivească păcatului până la moarte în vreme de mucenicie și să plătească ce este dator Domnului, Care a murit pentru noi și a înviat? Și cel care se teme de demoni are frică dușmănoasă în el. Pe scurt, o astfel de frică pare o patimă, care este vlăstar al necre­dinței. Nici un om care crede că are lângă el un ajutor puternic nu se teme de cei ce încearcă să-l tulbure. Vrei să-ți spun cum este frica mântuitoare, frica aducătoare de sfin­țenie, frica aceea care ia naștere în sufletul nostru din statornicia [în bine], nu din patimă? Când ai de gând să te năpustești spre păcat, cugetă-mi la acel scaun de judecată înfricoșător și de neîndurat al lui Hristos, pe care va sta Judecătorul, scaun măreț și preaînălțat (Isaia 6, 1); atunci va sta de față toată făptura, tremurând de arătarea Lui cea slăvită, iar noi avem să ne înfățișăm unul câte unul, ca să ni se cerceteze faptele pe care le-am săvârșit în viață. Atunci, lângă cel care a făcut multe rele în viață vor sta îngeri înfrico­șători și necurați, care aruncă foc din ochi și răsuflă văpaie pe gură din pricina amărăciunii voinței lor și care au fețele lor asemănătoare nopții, pentru a arăta întunecarea și ura lor față de oameni; apoi prăpastie adâncă, întuneric, din care nu există ieșire, și foc lipsit de lumină, care are în întuneric putere arzătoare, fără de strălucire; apoi un soi de viermi veninoși și mâncători de trupuri, care rod fără saț și niciodată nu sunt îndestulați, care prin chinul lor pricinuiesc dureri nesuferite; apoi cea mai cumplită pedeapsă dintre toate, ocara aceea și veșnica rușine. De acestea teme-te! Și, instruit de frica aceasta, împiedică sufletul tău, ca și cu un frâu, de la poftirea celor rele. Această frică de Domnul ne-a poruncit părintele să o predicăm; dar să n-o predicăm așa de mântuială, ci celor doritori să o asculte; nu celor care au căzut rău, ci celor care aleargă purtați de dorința de a fi mântuiți; nu celor străini de Testamente (Efeseni 2, 12), ci celor care s-au unit cu Cuvântul prin botezul înfierii.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)