Micul catehism: Desfrânarea este o manifestare a iubirii egoiste

Părinţii duhovniceşti ai Bisericii au realizat o listă a păcatelor grave, care ne îndepărtează mult de Dumnezeu: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de bani, întristarea, mânia, lenea, slava deşartă şi trufia sau mândria. A doua patimă din această listă, desfrânarea, este într-o strânsă legătură şi intercondiţionare cu lăcomia pântecelui.

Sf. Grigorie Sinaitul semnala că dintre toate cele opt patimi, două sunt mai grele şi îl înrobesc pe om: curvia şi trândăvia. El considera că desfrânarea este „începătura, împărăteasa şi stăpâna“ celorlalte patimi. Ea poate apărea încă din perioada tinereţii, când trupul este zburdalnic şi mai greu de stăpânit, şi nu dispare decât după ce au fost înlăturate celelalte patimi. Se poate afirma că această patimă apare prima şi dispare ultima. Dacă a cuprins sufletul şi trupul, foarte greu poate fi învinsă, iar lupta împotriva ei poate dura întreaga viaţă.

Ţinând cont de forma de manifestare, există o curvie sufletească, iar această primă formă a păcatului se dezvoltă în interior. Acum desfrânarea apare la nivelul gândurilor şi, dacă se acceptă această ispită, dorinţa păcătoasă creşte, „din şoricel se transformă în leu“. Inima şi mintea, cuprinse de pornirea păcătoasă, se ataşează sentimental de păcat şi caută să-i găsească justificare raţională. De asemenea, simţurile se orientează spre exterior, spre împlinirea poftelor trupului. Astfel, patima desfrânării pune stăpânire pe fiinţa omului, ajungând a fi împlinită prin fapte păcătoase. La această etapă curvia devine exterioară. Iubirea nu mai este jertfelnică, ci egoistă, iar persoana cealaltă devine un obiect al împlinirii propriilor dorinţe păcătoase. Egoismul îndepărtează altruismul persoanei desfrânate şi îi închide căile de comunicare cu semenii şi cu Dumnezeu.