Răspunsuri duhovniceşti: „Smerenia deschide drumul către Împărăţia cerurilor“

Părinte, de ce toţi Sfinţii Părinţi afirmă cu tărie că smerenia este "temelia tuturor virtuţilor"?

Deoarece este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. "Ce ai, pe care să nu-l fi primit; iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7) Smerenia este temelia tuturor virtuţilor, este o virtute exclusiv creştină. Tot Patericul spune că smerenia deschide drumul spre Împărăţia cerurilor. Smerenia este opusul mândriei.

Faţă de nici un alt păcat nu s-a pronunţat Mântuitorul cu atâta asprime. Pe toţi păcătoşii i-a iubit, i-a miluit, i-a iertat şi numai pe farisei i-a mustrat şi le-a înfierat, în public, mândria şi făţărnicia. În faţa Mântuitorului, care era Adevărul şi Smerenia întrupată, fariseii întruchipau ipocrizia şi mândria. Fariseilor le adresează Mântuitorul acele usturătoare "vai vouă", numindu-i "morminte care pe din afară se arată frumoase, iar înăuntru sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia", "călăuze oarbe", "nebuni", "şerpi", "pui de vipere", "făţarnici", care vor "ucide şi vor răstigni", care "strecoară ţânţarul şi înghit cămila" şi care curăţă "partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie".

Duminica trecută, în învăţătura Sfintei Evanghelii, vameşul ne-a fost pildă de smerenie. Ce trebuie să facă un creştin pentru a fi smerit?

Creştinul trebuie să se roage, să trăiască învăţătura de credinţă dată nouă de Mântuitorul şi mai ales să se cunoască bine pe sine. Acela care se cunoaşte bine pe sine ştie care îi sunt slăbiciunile şi pornirile rele. Omul smerit ascultă de Dumnezeu şi Îi este recunoscător pentru darurile primite, manifestă căinţă pentru păcate, are linişte sufletească, nu doreşte laude şi îşi cinsteşte, preţuieşte şi iubeşte aproapele. Prima pildă a smereniei ne-o dă Însuşi Mântuitorul, prin cuvânt şi viaţa Sa. Mântuitorul este icoana desăvârşită a smereniei, căci El "S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce" (Fil. 2, 7-8). El a pus în practică această virtute la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor, chiar şi ale vânzătorului Iuda, poruncindu-le ca "precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi" (In. 13, 15). El a tăcut atunci când a fost batjocorit, bătut şi răstignit. Şi tot El a zis: "Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre" (Mt. 11, 29).

De-a lungul istoriei mântuirii, Dumnezeu alege ceea ce nu este valoros în ochii oamenilor, pentru a umili ceea ce este de preţ înaintea lumii, astfel încât "nici o creatură să nu se poată mândri în faţa Lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 28). Smerenia este necesară mântuirii, căci, fără smerenie, harul dumnezeiesc nu lucrează eficient în sufletul credinciosului, nici credinţa lui nu este desăvârşită, nici rugăciunea nu este cuviincioasă, nici pocăinţa nu este adevărată şi nici stăruinţa nu este în săvârşirea binelui.