Vocabular religios

- barbar: cuvântul se întâlneşte în Faptele Apostolilor 28, 2, 4; Romani 1, 14; I Corinteni 14, 11 şi Coloseni 3, 11. În primul text, termenul îi indică pe locuitorii insulei Malta, pe care apostolul neamurilor - naufragiat pe ea - îi numeşte barbari. Se numeau astfel pentru că ei vorbeau o limbă necunoscută de cei sosiţi pe insulă (cf. I Corinteni 14, 11). Pentru un grec, a cărui limbă era cunoscută şi circula în tot Imperiul Roman - unde era cunoscută oamenilor culţi -, ca şi pentru un roman, oricine nu vorbea limba lor, greacă sau latină, era un barbar; celelalte popoare care nu vorbeau limba greacă se numeau barbare. Termenul barbar nu vizează deci în Noul Testament cultura sau incultura, ci este caracteristic naţionalităţii. De aceea, când apostolul spune că este dator să propovăduiască şi elinilor şi barbarilor, învăţati şi neînvăţaţi (Romani 1, 14), înţelege naţionalitatea sau celelalte neamuri ne-eline. Ultimul text arată că Mântuitorul Hristos a venit pentru toţi oamenii, de orice naţionalitate, de orice sex sau stare socială, fără deosebire, ca să-i înfrăţească, fără a-i desfiinţa ca neam, sex sau stare socială, ci făcându-i una în El prin credinţă. Căci zice: „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere îm- prejur, barbar, scit, rob ori slobod, ci toate şi întru toţi, Hristos“ (Coloseni 3, 11; Galateni 3, 28). Apostolii sunt trimişi să vestească Evanghelia la toate neamurile (Matei 28, 19), iar la Cincizecime li se vorbeşte în limba fiecăruia din neamurile prezente la Ierusalim (Fapte 2, 8, 11). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)