Cântarea Aliluia - laudă Dumnezeului nevăzut

Întreita cântare Aliluia a devenit în zilele noastre specifică Postului Sfintelor Paşti, însă, potrivit cărţilor liturgice, această cântare de laudă a lui Dumnezeu ar trebui folosită şi în zilele în care se celebrează sfinţi fără prăznuire. La Utrenie, „Dumnezeu este Domnul“ este cântat doar atunci când un praznic are un tropar propriu şi şase stihiri la „Doamne strigat-am“ de la Vecernie, iar în celelalte zile ar trebui să se cânte Aliluia ca în Postul Mare. Dar odată cu completarea ciclului Mineielor, s-au compus canoane şi tropare pentru toţi sfinţii. Astfel, cântarea de la începutul Utreniei, „Dumnezeu este Domnul“, s-a generalizat, iar Aliluia se cântă în cadrul slujbei amintite doar în Postul Mare, deoarece în această perioadă sărbătorile sfinţilor nu se prăznuiesc şi, prin urmare, nu se cântă nici troparele lor. Aliluia se încadrează astfel în această atmosferă de căinţă şi străpungere a inimii specifică postului. Însă, prin etimologia sa, Aliluia este o expresie a biruinţei şi a bucuriei oferită de lumina Învierii Mântuitorului Hristos. Aliluia este o expresie liturgică ebraică de bucurie şi de slăvire a lui Dumnezeu întâlnită frecvent în psalmi şi se traduce prin „Lăudaţi pe Dumnezeu“! Potrivit Sfântului Atanasie, Aliluia înseamnă „laudă Dumnezeului nevăzut“, iar dacă este să luăm în considerare o etimologie simbolică, „Al“ înseamnă Dumnezeu, „el“ Tare şi „uia“ Sfânt (cf. Makarios Simonopetritul, „Triodul explicat“, trad. de Ioan I. Ică jr, Sibiu, 2008). Prezenţa acestei cântări la sfintele slujbe, care este mai puţin una de pocăinţă şi mai degrabă una de bucurie, vrea să ofere credincioşilor în perioada Postului Mare o rază de speranţă pe parcursul urcuşului duhovnicesc spre Înviere. Moartea, ca o consecinţă a fărădelegilor, este pusă în legătură strânsă prin această cântare a veşniciei cu bucuria, nădejdea şi certitudinea Învierii. (Ştefan Sfarghie)