Praznicul Bunei Vestiri cade aproape mereu în timpul Postului Mare. Acest praznic are semnificaţii teologice deosebite şi accentuează întrepătrunderea ciclului liturgic fix, centrat pe Naştere, cu ciclul liturgic mobil, centrat pe Înviere. De aceea, praznicul Bunei Vestiri nu poate fi nicicum deplasat în timpul Postului Mare.
Buna Vestire are o importanţă centrală în teologia timpului liturgic, întrucât Naşterea Domnului e sărbătorită la 25 decembrie, la nouă luni după zămislirea Fiului lui Dumnezeu. Potrivit unei vechi tradiţii, în această zi a început creaţia lumii şi, de asemenea, praznicul a fost aşezat în apropierea echinocţiului de primăvară, când are loc învierea anuală a creaţiei. „Înţelepciunea lui Dumnezeu în Economia Sa impunea ca a doua creaţie să corespundă simbolic primei, iar «începutul mântuirii» să se înscrie ca recapitularea originii înseşi a timpului“, evidenţiază ieromonahul Makarios Simonopetritul. Deşi prăznuirile sfinţilor sunt interzise canonic în timpul Postului Mare, fiind vorba de o perioadă caracterizată de străpungere a inimii şi căinţă, praznicul Bunei Vestiri întrece în solemnitate prăznuirile sfinţilor şi, astfel, în ziua prăznuirii se săvârşeşte jertfa euharistică, adică Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia din 26 martie.
„Potrivit Sfinţilor Părinţi (Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul), ceea ce s-a petrecut somatic în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se petrece duhovniceşte în fiecare om al cărui suflet îşi dobândeşte fecioria, adică se curăţă de patimi. Hristos, Care după trup S-a născut o singură dată, duhovniceşte vrea să Se nască de-a pururi din cei care vor aceasta şi, astfel, Se face prunc, crescând în aceştia prin virtuţi“, arată Mitropolitul Hierotheos Vlachos. De asemenea, Părinţii Bisericii au reliefat, potrivit textului de la Isaia 26, 18, că pântecele mai reprezintă gândul şi inima omului, iar sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. „Prin credinţă, cuvântul lui Dumnezeu este semănat în inima omului, care rămâne grea, purtând în pântece frica lui Dumnezeu, adică frica omului de a nu rămâne departe de Dumnezeu. Din această frică începe nevoinţa pentru curăţirea inimii şi pentru dobândirea virtuţilor, nevoinţă care se aseamănă cu durerile şi cu chinurile facerii. În acest fel se naşte duhul mântuirii, care este îndumnezeirea şi sfinţirea“, explică Mitropolitul Hierotheos Vlachos.
