Postul Mare este cunoscut ca perioadă prin excelenţă a pocăinţei. Aceasta nu este în mod necesar scopul postului, ci este mai degrabă instrumentul prin care omul se pregăteşte sufleteşte şi trupeşte să-L primească pe Hristos cel înviat. Pocăinţa este mijlocul prin care pregătirea pentru Înviere se realizează în cel mai autentic mod. Secularismul din societatea actuală a scindat însă înţelegerea pocăinţei de către unele persoane care o consideră fie un simplu act particular, fie un act circumscris total spaţiului liturgic. Deşi este o schimbare a vieţii pe care omul şi-o asumă personal şi liber, pocăinţa nu poate fi un act individual, ci, pentru a se realiza într-un mod firesc, ferit de unele devieri spirituale, aceasta are nevoie de o raportare pemanentă la viaţa comunităţii eclesiale. Pocăinţa particulară trebuie integrată în pocăinţa Bisericii prin participarea la slujbele postului şi prin Sfânta Spovedanie, pentru că doar aşa credinciosul are garanţia că pocăinţa lui este autentică şi durabilă. Slujbele postului ne pun la inimă numeroase modele şi dascăli ai pocăinţei (Sfânta Maria Egipteanca, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Scărarul ş.a), care ne învaţă cum trebuie să facem pocăinţa într-un mod corect şi bineplăcut lui Dumnezeu. Cântările liturgice, de asemenea, ne ajută să adâncim în noi părerea de rău pentru păcate, dorinţa de unire cu Hristos Domnul şi dragostea pentru semeni, pentru a realiza o pocăinţă comunională şi folositoare, nu una egoistă şi izolatoare. În mediul urban, este într-adevăr foarte greu ca cineva să poată participa la toate slujbele Postului Mare, însă trebuie făcut un efort de creştere a frecventării şi participării la slujbele Bisericii, pentru a aduce pocăinţa noastră în sânul comunităţii eclesiale sau în Trupul tainic al lui Hristos.
