Răspunsuri duhovniceşti: Sinuciderea închide uşa lui Dumnezeu

Preacuvioase părinte Timotei Aioanei, de ce este sinuciderea un păcat de moarte, capital?

Sinuciderea este o abatere gravă de la învăţătura Bisericii, fiind considerat păcat împotriva Duhului Sfânt. El este un păcat greu pentru faptul că orice stare de pocăinţă, orice întoarcere către Dumnezeu nu mai este posibilă din momentul săvârşirii acestuia. Dumnezeu este Izvorul Vieţii, El l-a creat pe om din marea Sa iubire pe care a arătat-o faţă de noi, de aceea nimeni nu are dreptul să-şi ia viaţa, decât Cel care ne-a dat-o, Cel care a creat pe om, Cel care ne-a făcut şi care ne-a rânduit fiecăruia un drum pe care trebuie să mergem pentru a ajunge la desăvârşire. Or, acest păcat închide, pune o barieră între om şi Dumnezeu, nu mai poate exista comunicare atâta vreme cât omul îi aduce ofensă directă lui Dumnezeu. Păcatul acesta este expresia refuzului deliberat al comuniunii cu Dumnezeu.

Cel care-l săvârşesc nu mai au încredere în Dumnezeu, cad în păcatul deznădejdii, al necredinţei. Un creştin trebuie să privească cu evlavie, răbdare şi smerenie în starea de disperare, de apăsare, chiar dacă va fi să sufere toată viaţa printr-o boală, printr-o încercare, prin izolare ori umilinţe de tot felul.

Sinucigaşul este considerat ca şi un necredincios, ca şi un ateu, ca şi unul care nu s-a raportat niciodată la Dumnezeu. Închide în acest mod uşa milostivirii lui Dumnezeu, pentru el.

Pe de altă parte, sunt şi persoane bolnave psihic care nu realizează gravitatea acestui act, nu sunt conştiente şi nu pot fi acuzate de acest păcat. Dar pe cel care în mod deliberat, voit, fără umbră de acoperire a săvârşit această faptă, greşind înaintea lui Dumnezeu, Biserica nu îl mai tratează ca pe un fiu iubit, pentru că nu a mai ascultat de ea. Biserica iartă pe toţi păcătoşii care se întorc măcar în ceasul din urmă. Dumnezeu tocmai de aceea a lăsat o cale de întoarcere fiecăruia chemându-ne permanent, pe fiecare dintre noi prin cuvintele Sfintei Evanghelii pe care le ascultăm în fiecare zi la biserică.

Ce se întâmplă cu cei care nu erau în deplinătatea facultăţilor mintale atunci când s-au sinucis?

Se face o slujbă, având în vedere grava lor suferinţă psihică. Aceşti bolnavi nu răspund de faptele lor, nu le mai pot controla, nu ştim ce a gândit mintea lor bolnavă. Dar şi în aceste cazuri, când cineva a făcut-o premeditat, când persoana în cauză s-a gândit de mult, a plănuit, când a avut mai multe tentative de suicid, Biserica o lasă în judecata lui Dumnezeu. Nu avem dreptul să-i judecăm, dar datorită rânduielilor Părinţilor Bisericii, datorită tradiţiei care s-a împământenit şi datorită evlaviei deosebite pe care oamenii o au faţă de Legea lui Dumnezeu, faţă de poruncile Bisericii şi pentru a face diferenţă între unii care preţuiesc Biserica şi pentru cei care o desconsideră prin astfel de gesturi, Biserica totuşi trebuie să se comporte diferenţiat atunci când este vorba de o slujbă de înmormântare pentru un credincios care a slujit Biserica şi care s-a identificat cu ea, şi pentru unul care, din păcate, în ultimul ceas, când ar fi trebuit să fie aproape de Dumnezeu, s-a depărtat definitiv, a refuzat pentru veşnicie legătura cu El.

Ne putem ruga pentru ei?

În general, ei nu sunt pomeniţi. Îmi amintesc însă de cazul unei persoane care a venit şi a cerut sfatul părintelui Cleopa. Acesta i-a spus: "Dacă doriţi să oferiţi milostenie, dacă doriţi să-l pomeniţi, puneţi mai mulţi prunci sau oameni evlavioşi din familia dumneavoastră în pomelnicul celor adormiţi şi adăugaţi la urmă menţiunea "cu tot neamul lor cel adormit". Şi dacă Dumnezeu consideră că pentru vrednicia lor îi va oferi şi lui iertare sau puţină lumină, El o va face. Dar în numele lui nu puteţi oferi nimic de pomană. Numele lui nu poate fi pomenit la sfintele slujbe." De asemeni, părintele Cleopa spunea că preotul nu poate oficia slujba înmormântării sinucigaşilor, el poate veni doar după ce trupul a fost aşezat în groapă, ca să stropească cu agheazmă, şi, de asemeni, mult poate face o agheazmă în casa în care s-a întâmplat această situaţie nefericită.

Biserica însă, fiind mama duhovnicească şi cea care trebuie să poarte de grijă pentru toţi fiii ei şi arată întotdeauna înţelegere faţă de omul aflat în suferinţă, a îngăduit să se facă un mic trisaghion, care înseamnă cântarea "Sfinte Dumnezeule", o ectenie şi câteva citiri din canonul morţilor, fără rugăciunile de dezlegare, fără cântarea "Veşnica pomenire" şi fără cuvântări elogioase.