Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, o „cheie“ a nevoinţelor

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este una dintre cele mai adânci rugăciuni de pocăinţă ale Bisericii Ortodoxe, motiv pentru care a devenit o particularitate liturgică specifică Postului Mare, fiind citită la sfârşitul tuturor slujbelor care formează ciclul zilnic (cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor). La finalul fiecărei slujbe, această rugăciune este rostită de două ori, însoţită de câte 3 metanii mari şi de 12 metanii mici ritmate la rândul lor de patru stihuri care ne amintesc de rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!“ Părintele Alexander Schmemann spune că această rugăciune ocupă o poziţie atât de importantă în slujbele Postului Mare deoarece enumeră într-un mod propriu toate elementele negative şi pozitive ale pocăinţei şi constituie o „cheie“ a nevoinţelor noastre din timpul postului. Aceste nevoinţe ţintesc mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale (trândăvia, grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea în deşert) care ne fac imposibil chiar începutul reîntoarcerii noastre spre Dumnezeu. După enumerarea aspectelor negative ale pocăinţei, rugăciunea trece la aspectele pozitive (curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea). Ultima parte a rugăciunii Sfântului Efrem, spune monahul Makarios Simonopetritul, e constituită tot dintr-o pereche, unde însă, spre deosebire de primele două părţi, cererea pozitivă: „Dă-mi să-mi văd căderile mele“, precede cererea negativă: „Şi să nu osândesc pe fratele meu“. Aceste două cereri corelative ce încheie această scurtă expunere a spiritualităţii Triodului se aplică celor care, practicând unele virtuţi în timpul Postului Mare, se înfumurează şi se socotesc autorizaţi să-i judece pe cei care n-au în aparenţă acelaşi zel în „practicarea“ lor. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul nu trebuie limitată doar în cadrul slujbelor bisericeşti, ci poate fi rostită cu folos de către credincioşi în programul de rugăciune particulară. (Gheorghe-Cristian Popa)