„Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului“

În spiritualitatea ortodoxă, misteriologia ocupă un loc aparte, întrucât creştinii sunt foarte interesaţi de mijloacele pe care Mântuitorul Hristos le pune la îndemână în Biserica Sa, pentru ca toţi cei ce Îl caută să dobândească sfinţire şi mântuire. Sfintele Taine ne unesc cu Hristos şi pe toţi întreolaltă, încorporându-ne în Biserică.

În chip special, Taina Sfântului Maslu urmăreşte să redea omului frumuseţea sufletească şi trupească de dinainte de păcat, când firea umană nu cunoştea nici un neajuns, nici suferinţa, nici boala, nici moartea.

Potrivit învăţăturii de credinţă creştin-ortodoxe (ca de altfel întregul sistem liturgic al Bisericii), şi rânduiala, şi textul slujbei Sfântului Maslu au rădăcini biblice. Acestea au fost întocmite de sfinţi şi imnografi pe baza unor pasaje biblice, de aceea se observă uşor că textul slujbei citează sau parafrazează pasaje întregi din Scriptură. În alte locuri, îndeosebi în cuprinsul rugăciunilor, se fac nenumărate trimiteri la diverse locuri biblice.

Întrucât întocmitorii rânduielilor Tainei au observat că în Sfintele Evanghelii nu se află un loc în care să se consemneze foarte precis momentul întemeierii Maslului de către Mântuitorul Hristos, cu multă înţelepciune ei au gândit să înceapă urcuşul citirilor de la "Apostol" cu relatarea despre practica acestei Taine, încă din veacul I creştin.

"Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau"

Textul primului "Apostol", preluat din Epistola Sfântului Iacov (5, 10-16), completează perfect argumentul evanghelic pe care ni-l dă Sfântul Marcu: "Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" (6, 13) - loc biblic neutilizat între citirile din cadrul slujbei! Fundamentat pe temei apostolic, având deci conştiinţa binelui ce s-a lucrat prin această Taină, în Biserică, timp de aproape două milenii, creştinul de astăzi află mângâiere şi susţinere duhovnicească în marea încercare pe care i-o aduce boala: "Prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde" (Romani 15, 4), ceea ce regăsim în a doua pericopă apostolică.

În al treilea text apostolic se relevă dorinţa dobândirii vindecării, bazată pe credinţa şi nădejdea creştină, care este puternic susţinută de lucrarea darurilor speciale din perioada Bisericii primare, a harismelor: apostolia, proorocia, taumaturgia, didascalia, glosolalia ş.a. Prin acestea se lucrau minuni, care au rămas în conştiinţa întregii creştinătăţi. Mai presus de ele însă stă dragostea creştină: dragostea care este numele lui Dumnezeu (I Ioan 4, 8), dragostea dumnezeiască ce a stat la rădăcina actului divin de trimitere a Fiului în lume, ca să mântuiască lumea şi omul (Ioan 3, 16), dragostea care este limba de comunicare dintre Dumnezeu şi om, dragostea creştină din Biserică, aceea care inspiră cele mai înalte simţăminte şi fapte omeneşti şi care "nu cade niciodată" (I Corinteni 13, 8). Acest sentiment sublim animă întreaga comunitate, în situaţia când un membru este încercat de boală şi uneşte rugăciunea tuturor, preoţi şi credincioşi, care cer lui Dumnezeu, prin Maslu, iertarea şi vindecarea celui bolnav.

Motivaţia teologică a însumării energiilor de rugăciune pentru şi către cel bolnav şi a invocării milei lui Dumnezeu asupra aceluia se regăseşte, în optica teologiei creştine, în valoarea cu care este dăruit trupul omului, care are vocaţia sfinţeniei. De aceea, în al patrulea "Apostol", trupul omenesc este numit de Sfântul Pavel "templu al Dumnezeului celui viu" (II Corinteni 6, 16), pericopa încheindu-se cu îndemnul "să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia întru frica lui Dumnezeu" (II Corinteni 7, 1).

"Prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi"

În al cincilea "Apostol", celor mai slabi, Sfântul Pavel li se oferă ca exemplu de credinţă, nădejde şi răbdare în suferinţe trupeşti, din care el însuşi arată: "Nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă" (II Corinteni 1, 8). Apostolul însuşi arată cum a fost izbăvit de Domnul "dintr-o moarte ca aceasta" (II Corinteni 1, 10) - în contextul săvârşirii Maslului se poate citi "din moartea deznădejdii" sau "din moartea necredinţei". Mai mult, rugăciunea corintenilor pentru părintele lor sufletesc este model pentru rugăciunea întregii familii sau comunităţi parohiale pentru cel bolnav; aşa şi finalitatea poate fi aceeaşi: boala, socotită ca o încercare, a motivat rugăciunea "multora", ca dar, astfel că starea de neputinţă a putut fi învinsă şi acesta este "prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi" (II Corinteni 1, 11). Este minunat modul în care Apostolul Pavel se identifică întru totul cu orice creştin încercat - în rânduiala Sfântului Maslu cu cel bolnav, care poate căpăta vindecare.

Pericopa apostolică a şasea dezbate tema întrajutorării creştine, care se bazează pe principiul "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Ajutorarea celui mai slab, filantropie creştină spirituală, se întemeiază pe marea filantropie divină: din nesfârşită iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, ca să poarte sarcinile noastre, ale celor neputincioşi, prin "sarcini" înţelegându-se mai întâi firea omenească. Dar cel slab trebuie ajutat doar dacă îşi asumă, cu smerenie, condiţia nevolniciei sale, el trebuind să înveţe să îşi poarte, cu demnitate, neputinţele sale lăuntrice (boala, de exemplu), "răstignindu-şi trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui" (Galateni 5, 24), dar şi să primească apoi, cu mulţumire, iubirea jertfelnică a celorlalţi, mai ales dragostea lui Dumnezeu, faţă de el.

Această nuanţă este aprofundată în ultimul text apostolic al Maslului, al şaptelea, care arată că scopul final al Tainei nu este numai vindecarea sufletească şi trupească (acesta este un scop imediat sau pe termen mediu - pentru viaţa creştinului în trup), ci este pregătirea creştinului pentru "venirea Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tesaloniceni 5, 23), adică pentru viaţa veşnică. Primenit sufleteşte şi trupeşte, creştinul poate aştepta pe Domnul, în bucurie vie, în rugăciune neîncetată şi în mulţumire adâncă adusă Mântuitorului.