Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.
„Să se îndrepteze rugăciunea mea“...
Această cântare liturgică din cadrul Liturghiei Darurilor înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie Dialogul face parte din psalmul 140 al Proorocului David. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară“ (Ps. 140, 2). De ce este nevoie să cerem de la Dumnezeu ca rugăciunea noastră să se îndrepte spre El, căci ştim că prin ea omul este în comuniune cu Dumnezeu, Izvorul spiritual al vieţii şi totodată prin rugăciune noi ne unim într-un cuget cu El. Rugăciunea se mai poate îndrepta şi în altă parte? Sigur că rugăciunea dacă nu este coborâtă din minte în inimă, care după învăţătura Sfinţilor Părinţi este tronul harului, atunci ea rămâne fără putere, neroditoare şi chiar nefolositoare. De cele mai multe ori noi nu ştim să ne rugăm (Romani 8, 26), iar rugăciunile noastre lumeşti dacă ar fi împlinite ar produce vătămare trupurilor şi sufletelor noastre. Observăm că Liturghia Darurilor înainte sfinţite ocupă un loc special în rugăciunea din timpul Postului Mare, mai ales că această slujbă este săvârşită cu precădere miercurea şi vinerea, când Biserica recomandă abstinenţă totală de la alimente, până la apusul soarelui. De aceea rugăciunea din timpul Liturghiei, unită cu postul aspru de peste zi, are acea mireasmă plăcută de care vorbeşte psalmistul şi care se înalţă ca tămâia înaintea lui Dumnezeu. În continuare se arată şi modul cum trebuie făcută rugăciunea, aceasta fiind însoţită de ridicarea mâinilor. Acest gest liturgic este izvorât din evlavia celui care se roagă. Este o manifestare a credinţei şi a nădejdii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Fiindcă omul este alcătuit din trup şi suflet este necesară o participare a ambelor elemente la rugăciune şi astfel sufletul se smereşte prin pocăinţă, iar trupul îşi aduce jertfa sa de seară prin ridicare a mâinilor spre cer. (Ştefan Sfarghie)