Prima condiţie pentru a păşi în ceata celor pecetluiţi cu numele de creştini este, fără îndoială, primirea Tainei Sfântului Botez. Întru această însemnare, omul credincios, dorind după dragostea Stăpânului său, „renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii“ (Pr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 308).
Fundamentul acestei iniţieri este unul „triadocentric“ şi, în acelaşi timp, „eclesiologic“, fiind statornicit de Însuşi Mântuitorul Hristos prin cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă“ (Mt. 28, 18).
În altă parte, vorbind cu fariseul Nicodim, Domnul Hristos explică necesitatea acestei Sfinte Taine: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan III, 5).
Clădită pe o dimensiune misionară, Taina Sfântului Botez a avut menirea de a împlini aspectul comunitar al Bisericii primare, oferindu-i omului o alternativă hristologică prin care să înlocuiască întinăciunea în care se adâncise. De aceea, de cele mai multe ori, Botezul poartă în sine înţelesul „naşterii din nou“, al morţii faţă de păcat şi al restaurării desăvârşite întru comuniunea iubirii trinitare. „Noi care am murit păcatului“ - spune Sfântul Apostol Pavel - „cum vom mai trăi în păcat? Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Romani 6, 2-4).
Prefigurare şi simbol
Componenta fundamentală pentru săvârşirea Tainei Sfântului Botez este, fără îndoială, apa. Prezenţa ei este indispensabilă, întrucât, fiind „elementul natural cel mai des folosit pentru curăţirea trupească“, devine, prin urmare, „simbolul cel mai potrivit al curăţirii spirituale sau sufleteşti pe care o căpătăm prin botez; ea astâmpără setea, reînnoind deci forţele trupului nostru şi susţinând viaţa, aşa cum botezul regenerează sufletul şi aduce mântuirea“ (Ene Branişte, „Liturgica specială“, p. 300).
La începutul creaţiei, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, prefigurând astfel sălăşluirea sa în apa botezului. Putem vorbi astfel despre „botezul“ creaţiei primordiale, întrucât „Duhul Sfânt, ca exponent al fluidităţii spirituale ce se purta peste ape, lucra asupra apei originare, ca să actualizeze, în forme definite, formele înscrise în ea virtual, prin actul creator al Logosului. Duhul Sfânt cu fluiditatea puterii Lui, unită cu fluiditatea apei originare, este forţa de formare continuă şi de desăvârşire a existenţelor definite de toate gradele“ (Pr. Dumitru Popescu, „Iisus Hristos Pantocrator“, p. 309). O parte din această energie proniatoare, pe care Sfântul Duh a turnat-o dintru început peste cele create, se regăseşte în apa fără de care nimic din ceea ce este viu nu ar putea vieţui. „Nimic nu se naşte şi nimic nu rămâne în viaţă, într-o mobilitate spre desăvârşire, fără apa mişcată de Duhul Sfânt.“
Potopul din timpul lui Noe este socotit a fi o prefigurare pentru botezul creştin. Aşa se face că, după ce omenirea se adâncise atât de mult în groapa păcatului, încercând chiar să zidească turn până la porţile cerului (ne amintim aici de Turnul Babel), Stăpânul apelor hotărăşte o purificare generală a pământului. Între cei aleşi să ducă mai departe sămânţa omenească este dreptul Noe. Prin urmare, atunci când distruge, Domnul „lasă totuşi o frântură din care totul poate fi refăcut. Renaşterea devine astfel un legământ“ (Maurice Cocagnac, „Simbolurile biblice“, p. 55). Lui Noe şi celor ce erau împreună cu dânsul Domnul le face făgăduinţa unei vieţi noi, spălată de păcat prin apa potopului: „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri de după voi. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi toate fiarele pământului care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului care au ieşit din corabie. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul“ (Fc. 9, 8-11).
Din punct de vedere practic, apa este cel mai potrivit mijloc al curăţirii trupeşti. Cu timpul însă această practică a devenit ritual, iar înţelesul materiei folosite s-a încărcat de un conţinut sfinţitor. Iată de pildă cum spălarea picioarelor, ritual practicat frecvent în tradiţia iudaică şi mai cu seamă la marile sărbători, este ridicată de Mântuitorul Hristos la rangul de smerită datorie a celui mai mare către cel mai mic. Să ne amintim episodul premergător Cinei celei de Taină: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora“ (In. 13, 14). Pe de altă parte, spălarea vechi- testamentară are o dimensiune taumaturgică, dar şi un înţeles profetic. Exemplul leprosului Neeman sirianul care, la îndemnul proorocului Elisei, a venit la râul Iordanului, curăţindu-se de lepră, rămâne grăitor în acest sens (cf. IV Regi 5). Împăratul David, apăsat fiind de păcatul desfrânării, se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, cerându-i să-l curăţească de această întinăciune: „Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte... Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi“ (Ps. 50, 3, 8).
Curăţirea „prin apă şi prin foc“
Această curăţire are şi un caracter radical. Proorocul Malehi, anunţând venirea lui Mesia, vorbeşte despre botezul prin apă şi prin foc: „Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine când El se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului“ (Maleahi 3, 2). Acelaşi caracter radical al curăţirii prin apă îl exprimă şi profetul Iezechil. El explică modul în care Domnul va spăla necurăţia poporului ales, pregătindu-l pentru reînnoirea eshatologică: „Şi vă voi stropi cu apă şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne“ (Iezechil 36, 25-26). În acelaşi ton, proorocul descrie „Templul cel nou“ şi lumea care „este stropită de un râu care izvorăşte în partea de răsărit a sanctuarului... apă care nu este hărăzită irigaţiei sau spălatului, ea este har, putere de regenerare a poporului lui Israel“ (Cocagnac, p. 60).
„Focul botezului“ în tradiţia Bisericii Siriene
În tradiţia Bisericii Siriene, legătura Sfântului Duh şi apa Botezului îmbracă o dimensiune incandescentă. „Împăratul Constantin a văzut foc arzând peste apa baptizmală, după cum a scris în poemul despre botezul său Iacob de Sarug. Adesea, apa este descrisă ca arzând în flăcări, acest simbol aparţine unei vechi tradiţii după care Iordanul a izbucnit în flăcări atunci când Mântuitorul Hristos a fost botezat într-însul. În cazul botezului lui Hristos, El Însuşi este cauza acestei incandescenţe (căci Iacob de Sarug vorbeşte despre Duhul lui Hristos care merge înainte şi încălzeşte apa), în botezul creştin Duhul Sfânt este Cel care aprinde apa“. În acest fel, pogorârea Sfântului Duh în apa baptizmală, împlinită prin rugăciunea de sfinţire a acesteia citită de preotul slujitor (care rosteşte cu glas mare formula „Tu Însuţi, dar, iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum cu pogorârea Preasfântului Tău Duh, care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte şi apa aceasta“), această tainică „pogorâre“ se aseamănă Dumnezeieştii Epicleze, căci „focul Duhului Sfânt este de asemenea împărtăşit celui botezat în Taina Sfintei Împărtăşanii, împlinind un continuu proces de sfinţire în el“ (Sebastian Brock, The Holy Spirit in the Syrian Baptismal Tradition, Gorgias Liturgical Studies, pp. 28-29).
