Sfinţirea unei biserici este un prilej de mare bucurie duhovnicească pentru credincioşii unei parohii. Orice credincios ar vrea să păstreze o amintire vie a ceea ce s-a petrecut în acea zi de mare sărbătoare pentru comunitatea sa. Unele amintiri i se imprimă în memorie, altele întru adâncul inimii, dar care, cu timpul, se pot estompa. De aceea, simte nevoia de ceva palpabil, care să rămână peste ani şi pe care să îl poată vedea şi copiii sau nepoţii săi. Un astfel de obiect este bucăţica de pânză numită târnoseală, care se împarte credincioşilor după slujba sfinţirii bisericii.
Dacă imaginile foto şi video, precum şi cronicile scrise au importanţă şi relevanţă în context istoric, constituindu-se ca mărturii indubitabile despre un astfel de eveniment, deci au şi se pretează la o vizibilitate mai generală, târnoseala are o mai mică relevanţă, aria ei de cuprindere nefiind atât de generală, ci se adresează evlaviei şi folosului personal.
Ce putem face cu această parte de material textil? Credinciosul ştie şi intuieşte că orice lucru care vine în atingere cu cele sfinte, asupra căruia s-au rostit rugăciuni, se împărtăşeşte de o anumită stare de sfinţenie şi nu mai trebuie folosit ca un obiect comun, pierzându-şi utilitatea practică pentru care a fost confecţionat. Aşa este şi cu târnoseala, astfel încât trebuie să o păstrăm cum se cuvine, cu evlavia pe care ne-au învăţat-o strămoşii noştri, care ştiau că, fără Dumnezeu şi fără Biserică, viaţa omului îşi pierde rostul şi ştiau să respecte, să observe timpurile, actele şi persoanele liturgice, situându-le pe fiecare în locul cuvenit lor.
Concret: târnoseala poate fi păstrată în colţul dinspre răsărit al casei, cel rezervat sfintelor icoane, ca pe un obiect care nu trebuie să iasă din sfera celor sfinte, deşi el în sine nu este sfinţit - aşa cum este icoana, de pildă.
Ar fi indicat ca fiecare credincios să aibă câte o casetă, o cutiuţă de lemn sau metal în care să pună obiecte sfinţite, ca iconiţe, cruciuliţe sau ca această târnoseală. Le-ar putea scoate de acolo pentru a le cinsti ori de câte ori ar simţi nevoia. Bineînţeles că există şi pericolul exagerărilor: se poate ajunge la o manie a colecţionării, de a căuta în toate părţile astfel de obiecte, care pot fi socotite - în unele cazuri - fie simple suveniruri, fie obiecte mult mai importante decât crucea sau icoanele, fie suporturi pentru cultivarea orgoliului personal faţă de alţi oameni.
