Sfaturi practice în Biserică: Colindele şi colindatul

Colindele şi colindatul sunt legate de sufletul neamului românesc, de la naşterea noastră ca popor creştin. Umblatul cu colinda prin satele noastre străvechi stă în amintirile din vremea copilăriei fiecăruia dintre noi. Cetele de colindători împodobesc an de an uliţele satelor şi deopotrivă străzile oraşelor noastre, în Ajunul Naşterii lui Hristos. Suntem convinşi că pentru român Crăciunul n-ar fi Crăciun fără colinde şi colindat.

Numai că, trecând dincolo de farmecul colindatului în Ajun, din zori şi până-n seară, constatăm că pe an ce trece, colindele şi colindatul devin tot mai mult o "practică" ce-o împlinim în cel mai bun caz pentru a păstra tradiţia din moşi strămoşi (o tradiţie ce devine pentru noi simplă formă, golită de conţinut), sau poate adesea cu gândul la răsplata materială pentru osteneala ce-o facem. Ni se pare că asistăm astăzi din ce în ce mai mult la o comercializare a străbunei datini a colindatului.

Aşa se face că de pe tarabele din piaţă şi până în ultimul magazin în care intrăm pentru a ne face cumpărăturile zilnice, auzim colindele noastre tradiţionale (în cazurile cele mai fericite) sau uneori aşa-zise "colinde", ce poartă amprenta "modernismului" şi care, îndrăznim s-o spunem, nu mai au nimic în comun cu colindele noastre cele sfinte şi frumoase, decât poate unele forme exterioare, preluate şi acestea în mod fraudulos şi distorsionat.

Nu socotim nici un rău în faptul de a asculta sau a cânta colinde în orice loc, în vremea Postului Crăciunului, dacă mediul în care ele se ascultă este unul receptiv şi sensibil la mesajul lor profund creştin. Nu vom înţelege însă niciodată cum se pot asculta sau uneori chiar cânta colinde într-un local în care se fumează, se consumă băuturi alcoolice şi în care pe lângă textul colindelor se aud răcnete, blesteme sau înjurături. Ni se pare o discrepanţă neîngăduită între atmosfera sfântă în care ne integrează colindele şi atmosfera descrisă mai sus, în care valorile morale creştine sunt nesocotite. Colindatul într-un astfel de mediu devine cel mai adesea blasfemie, formă ce-şi propune să "bucure" trupul şi poftele sale, şi nu sufletul. Or, colindele vin să ne îmbie la a ne bucura sufleteşte în primul rând pentru faptul "că ni s-a născut Mântuitor", adăugând după aceea, de bună seamă, la bucuria sufletească şi pe cea trupească: "Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi".

Dacă asistăm astăzi la degenerarea străbunului obicei al colindatului, acest lucru nu putem să-l punem pe seama unei pretinse "rele credinţe" a oamenilor, ci mai degrabă pe seama unei neînţelegeri a sensului, a rostului colindelor şi colindatului. Dacă ne raportăm la perioada de dinainte de 1989, faptul că astăzi auzim în preajma Crăciunului colinde la toate răspântiile drumurilor ar putea fi considerat, şi este de bună seamă, un fapt îmbucurător.

Problema ce se pune pentru noi este modul de raportare la aceste colinde, a modului în care ştim să ne aplecăm nu doar asupra formei, ci în primul rând asupra mesajului lor, înţelegând că ele ne vestesc un nou sens al existenţei noastre, căci: "Nouă azi ne-a răsărit / Domnul Iisus Hristos / Mesia cel mult dorit /… / // Cum e robul S-a smerit / … / Şi pe noi ne-a mântuit". Bucuria Crăciunului, bucuruia colindelor şi colindatului derivă din bucuria că S-a născut Mântuitorul lumii şi al oamenilor: "Veniţi astăzi credincioşii să săltăm / De naşterea lui Hristos ne bucurăm / …/ Pace şi bunăvoire pe pământ / Că azi S-a născut în iesle Domnul Sfânt".

Modul de a ne raporta la colinde n-ar trebui să fie doar ca la simple prilejuri de desfătare trupească, ci în primul rând ca la mijloace de manifestare a bucuriei sufleteşti. Astfel, colindatul ar redeveni ceea ce a fost el la început, adică act de preamărire a lui Dumnezeu, asociere a noastră la vestea adusă de îngerii din ceruri. Am înţelege astfel că de fapt: "Noi umblăm şi colindăm / Şi pe Dumnezeu purtăm".