În fiecare an, la Iaşi, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, se schimbă veşmântul cu care sunt acoperite cinstitele sale moaşte. De multe ori, acest veşmânt este dăruit unei biserici care îi poartă hramul sau unei comunităţi de credincioşi care are o evlavie mai deosebită la Cuvioasa făcătoare de minuni. Acoperământul este aşezat cu mare cinste în biserica respectivă, fie într-o raclă, fie într-un suport special realizat, iar credincioşii îl cinstesc cu mare evlavie.
Acest dar este primit şi privit de membrii comunităţii ca binecuvântare şi stingere a dorinţei de a avea o părticică din moaştele sfintei. În momentele mai grele, când au nevoie de ajutorul ei, vin şi îşi pleacă genunchii în faţa veşmântului, destăinuindu-şi necazurile ca şi cum ar avea în faţă trupul neputrezit şi făcător de minuni al Cuvioasei Parascheva. Şi, dacă oamenii cred cu tărie în ajutorul ei, Sfânta îi ajută.
Aşadar, ceea ce trebuie să lămurim este de ce cinstim aceste veşminte şi cum ar trebui să ne raportăm la ele.
Ştim că, pe lângă cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, Maica Domnului şi sfinţii, mai cinstim şi moaştele unora dintre sfinţi, dar şi icoanele lor. Unde aşezăm totuşi cinstirea acestor veşminte? În categoria obiectelor de cult care sunt transmiţătoare de har şi dar divin. Aşa cum icoana este fereastră către cer, către sfântul reprezentat pe ea, aşa cum moaştele ne apropie mai mult de sfânt, tot aşa şi veşmintele sau obiectele care au stat în apropierea sfântului, fie cât timp a fost în viaţă, fie după, sunt cele care substituie prezenţa materială a sfântului, a cinstitelor sale moaşte. Aceste obiecte îl predispun pe credincios la rugăciune, ducându-l cu gândul la sfânt, implicit la Dumnezeu.
Exemple de astfel de obiecte găsim atât în istoria biblică, cât şi în tradiţia creştină. Astfel, încă din Vechiul Testament întâlnim toiagul lui Moise cu care a făcut diferite minuni (de la pedepsele trimise asupra poporului egiptean până la despărţirea Mării Roşii - Ieşirea 7 - 14), cojocul sau mantia lui Ilie cu care a despărţit apa Iordanului (IV Regi 2); în Noul Testament găsim femeia care de 12 ani avea scurgere de sânge şi care atingându-se de haina Mântuitorului s-a vindecat (Lc. 8, 43-48), umbra lui Petru care a vindecat pe bolnavi (Fapte 5, 15) şi hainele lui Pavel care au scos şi demoni (Fapte 19, 12). În Sfânta Tradiţie găsim brâul Maicii Domnului pe care îl primeşte Sfântul Apostol Toma de la Fecioara Maria după adormirea acesteia şi care se găseşte şi la mănăstirile Kato Xenias (Volos, Grecia) şi Vatoped din Muntele Athos. Dar şi alte obiecte care au aparţinut sfinţilor, cum ar fi încălţămintea Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei care se toceşte la o perioadă de timp, semn că sfântul merge la cei care îi cer ajutorul.
După cum vedem, toate faptele minunate din jurul acestor obiecte duc de fapt la Dumnezeu, la harul Lui. Prin aceste obiecte se arată iubirea şi milostivirea divină faţă de oameni.
Deci, atunci când ne închinăm în faţa lor, nu cinstim obiectul în sine, ci sfântul care s-a folosit de ele şi prin sfânt pe însuşi Dumnezeu, care este izvorul sfinţeniei. Nu trebuie să cădem în extrema cealaltă considerându-le doar nişte amulete aducătoare de noroc şi împlinitoare de dorinţe, ci punţi şi poteci către sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu.
