Atunci când intrăm în biserică este firesc să simţim că am pătruns într-un loc cu totul special, iar particularitatea lui constă în faptul că Dumnezeu este prezent aici în chip tainic. Lăcaşul bisericii este nu numai un loc public, dar şi universul intim şi familiar sufletului nostru, pentru că aici Îl întâlnim pe Dumnezeu revelat în Dumnezeieştile Scripturi şi în Sfintele Taine.
Regula purtării civilizate ne spune că întâlnirea dintre două persoane începe cu un salut, iar când o persoană întâlneşte o altă persoană, faţă de care nutreşte un respect deosebit, salutul ei tinde să împrumute forme de manifestare a cinstirii: descoperirea capului, reverenţa sau alte gesturi de politeţe.
În biserică, însă, descoperirea şi acoperirea capului sunt nu numai gesturi de politeţe, ci gesturi cu caracter liturgic, de închinare, în sensul că preced şi însoţesc rugăciunea; de aceea ele arată nu o simplă disponibilitate atitudinală a celui credincios, ca în cazul unui salut, ci pregătirea lui de a fi în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune într-o manieră categorică: "Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte, având capul acoperit, necinsteşte capul său (adică pe Hristos), iar orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă" (I Cor. 11, 4-5).
Acoperirea capului femeii se face din raţiuni de ordin moral, pentru a-şi ascunde podoaba capilară (cf. I Petru 3, 3), deşi părul îi este dat ca acoperământ (cf. I Cor. 11, 15). Gestul ei trebuie însoţit de grija purtării cuviincioase, virtuoase. În cazul bărbatului, înţelesul duhovnicesc al descoperirii capului vine şi dintr-o altă perspectivă. Se cunoaşte că în cultura filosofilor antici, a vorbi cu capul descoperit însemna a spune lucrurile în mod direct, nemijlocit, pentru a putea fi înţelese şi altfel decât în mod discursiv, de unde şi expresia "a spune adevărul gol-goluţ". Astfel, înţelegem că descoperirea capului este mai degrabă expresia pregătirii bărbatului credincios pentru a se adresa lui Dumnezeu în mod direct, sincer, fără gânduri ascunse sau viclene. Cu acest sens, întâlnim expresia de mai sus şi la Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune presbiterului Talasie că descoperirea capului arată mintea, care, în vremea rugăciunii, nu pune nici un alt înţeles mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, acoperământul capului însemnând, aici, înţelesurile pe care mintea le adună din lucruri. Femeia care îşi acoperă capul este, în viziunea aceluiaşi părinte, mintea înţelegătoare, adică luminată duhovniceşte, care supune în om toate simţurile şi lucrările sufletului şi ale trupului, de aceea se spune despre o asemenea minte că nu necinsteşte capul ei.
Desigur, foarte mulţi credincioşi nu au în vedere simbolismul tuturor actelor liturgice, uneori refuză să le înţeleagă, sau le semnifică după priceperea lor, ceea ce încurajează formalismul religios. A ne descoperi sau acoperi capul în biserică nu este, aşadar, o tradiţie populară, ci o rânduială a Bisericii, statornicită încă din vremea Sfinţilor Apostoli şi care se poate observa şi în tradiţia iconografică ortodoxă, care ne prezintă pe Maica Domnului având întotdeauna capul acoperit, asemenea şi cuvioasele femei, iar sfinţii (uneori cu excepţia sfinţilor ierarhi şi a unor cuvioşi) au capul descoperit. Cunoaşterea învăţăturii Bisericii noastre este astăzi mai mult decât necesară, deşi datoria noastră este nu numai să o cunoaştem, ci şi să mărturisim cu tărie pentru ea.
