Fiecare om trebuie să caute să fie evlavios în biserică. Evlavia nu înseamnă neapărat umblarea cu capul în pământ, închinarea la fiecare icoană şi iconiţă, facerea unei cruci, eventual trei şi cât mai repede, de fiecare dată când auzim spunându-se "Amin!". Starea de evlavie nu se dobândeşte din prima, dar ea se poate educa şi permanent trebuie să o trezim sau să o exersăm.
Evlavia se referă, în primul rând, la conştientizarea locului în care ne aflăm. Faptul că suntem în casa lui Dumnezeu nu trebuie să-l simţim ca pe o presiune care te face mic şi insignifiant. Ci, dimpotrivă, creştinul trebuie să înţeleagă iubirea nemăsurată şi preţuirea fără limite pe care i-o acordă Dumnezeu. În biserică suntem împreună cu tatăl cel ceresc şi cu sfinţii, fraţii mai mari care ne veghează şi ne ajută. Păcatele făcute nu trebuie să fie un motiv de evitare a bisericii, ca şi cum astfel Dumnezeu nu ar afla de ele, ci biserica trebuie cercetată tocmai pentru a trezi sentimentul de pocăinţă, singurul care va putea şterge vina păcatului şi va ameliora urmările lui. Aici trebuie să fim conştienţi nu doar că Dumnezeu vede păcatul, dar şi de faptul că el este iertat, iar ceea ce contează este doar întoarcerea la El. În aceste condiţii, păcătos sau nu, omul trebuie să intre în biserică conştient şi, în acelaşi timp, participant la tainele care îl înconjoară.
Atunci când intră în biserică, credinciosul salută discret cunoştinţele. El se închină la icoanele mari şi sfintele moaşte care ar exista în biserică. Nu există reguli stricte, dar, pe măsură ce se apropie de altar, credinciosul se închină la icoanele aşezate special în acest sens. Este suficientă o "simplă" cruce înainte şi după sărutarea efectivă a icoanei. La acestea se pot adăuga închinăciuni sau rugăciuni specifice spuse în gând pentru fiecare icoană în parte. Contează însă ca mai ales crucea să fie făcută corect, fiecare gest fiind încărcat de o simbolistică bogată ce face legătura cu realităţi nevăzute. Gestul de a săruta icoana se poate face sau nu, dar prefacerea de a săruta icoana, rama sau colţurile ei nu-şi are rostul. De obicei se sărută mâinile sau picioarele sfinţilor reprezentaţi.
Închinarea la icoane nu se face atunci când persoana întârzie la slujbă sau imediat după ce s-a împărtăşit. Nu este obligatoriu să trecem cu orice preţ pe la icoane într-un ritual care să-i deranjeze pe ceilalţi oameni aflaţi la rugăciune. Dacă am întârziat, amânăm închinarea la icoane pentru momentul dinaintea împărtăşirii sau imediat după slujbă. Calitatea timpului petrecut în biserică nu trebuie periclitat prin mişcări inutile. De aceea, imediat după ce s-a închinat, creştinul va avea grijă să-şi aleagă locul potrivit, astfel încât să se poate concentra la cântările şi citirile care se fac fără a-i deranja pe cei din jur. Pomelnicul sau lumânările vor fi date înainte de începerea Sfintei Liturghii pentru a ne se face neorânduială, iar preotul să aibă timp să le pomenească fără a prelungi în mod nenecesar slujba. Nu trebuie neapărat menţinut un contact vizual cu preotul sau strana pentru a ne putea ruga cât mai bine.
La momentul potrivit, anunţat şi de chemarea preotului, creştinul pregătit se apropie de altar pentru primirea Împărtăşaniei, urmând să se întoarcă în linişte şi rânduială la locul său, cugetând la marele Dar de care s-a învrednicit. Ieşirea de la Liturghie se va face numai după binecuvântarea finală a preotului.
Faptele de evlavie se dezvoltă pe măsură ce se exersează, ele devenind ceva natural. Mai mult, ele nu trebuie impuse în mod automat celorlalţi, nu trebuie judecate sau corectate gesturile fiecărui nou-intrat în biserică. Dacă ele sunt în limita bunului-simţ, noţiuni ca "Pe aici nu se trece" sau "Trebuie să mergi în coate sau altfel…" ar trebui uitate. Omul intră în biserică pentru a-l întâlni pe Hristos, nu pentru a auzi voci răguşite ce impun aşa-numite reguli ancestrale, dar arbitrare.
