Orice biserică ortodoxă se desăvârşeşte sau se plineşte cu pictură religioasă, atât în interior, cât şi în exteriorul acesteia. Din cadrul picturii bisericeşti face parte şi icoana; aceasta fiind semnul prezenţei şi ocrotirii lui Dumnezeu.
Fiecare credincios, când intră în Biserică, se închină întâi icoanelor de la iconostase şi apoi icoanelor sau scenelor biblice din pictura lăcaşului de cult.
Astfel, prin pictura din biserici, creştinul este antrenat într-un proces de cunoaştere a învăţăturii creştine care i se descoperă printr-o varietate de forme şi culori ca într-o carte complexă de teologie şi de viaţă creştină; de aceea, pictura religioasă are rolul de a învăţa evenimentele sfinte parcurse în cadrul religios din timpul anului bisericesc. Cu alte cuvinte, iconografia sau pictura religioasă actualizează evenimentele şi persoanele sfinte de fiecare dată când săvârşim sfintele slujbe, şi nu numai.
De aici rezultă că pictura bisericească poate fi înţeleasă pe deplin doar prin viaţa liturgică şi sacramentală, pentru că exprimă adevărul revelat şi integrează misterul liturgic. Creaţia întreagă este într-o relaţie deosebită cu orientare sau direcţie către veşnicie; adică, prin iconografia ortodoxă se pun bazele relaţiei dintre natural şi spiritual, dintre firesc-omenesc şi dumnezeiesc.
De aceea, chiar dacă pictura din biserici prezintă numeroase simboluri şi semnificaţii, desluşirea acestor înţelesuri, dincolo de simbolism, se poate face prin mijloace educativ-catehetice; pictura bisericească constituind un material intuitiv cu eficienţă în procesul educativ şi catehetic.
Astfel, picturii religioase i se mai spune "Biblia neştiutorilor de carte sau pentru cei mici" pentru că vorbeşte şi învaţă prin imagine; iar imaginea vorbeşte de la sine şi determină către cunoaştere directă substituindu-se de multe ori explicaţiilor verbale, adresate.
Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul (sec. V-VI), pictura bisericească, cu precădere icoana, constituie depăşirea efectului pur estetic sau chiar religios asupra privitorului, având un profund efect pentru cel care priveşte icoana şi, desigur, se roagă.
Mai mult decât atât, icoana devine o cale care ne conduce la prototip, adică la Hristos, la care nu poţi ajunge decât dacă s-a stabilit relaţia dintre chip şi original; astfel că icoana nu îl înlocuieşte pe Hristos, ci mijloceşte către Hristos.
De aceea, iconografia religioasă ni-L face sensibil şi perceptibil simţurilor noastre pe Hristos şi ne face asemănători cu cei ce L-au văzut pe Acesta în trup omenesc.
