Postul cel Mare începe odată cu Vecernia împreunată cu Pavecerniţa din seara Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai. După săvârşirea acestor două slujbe, începe deplina postire de bucate împletită cu postirea cea duhovnicească.
Slujba Vecerniei din seara acestei duminici îmbracă la început o formă luminoasă, de praznic, pentru ca în partea a doua a ei să ia înfăţişarea unei "tristeţi strălucitoare", care va fi de fapt întreaga atmosferă din Postul cel Mare.
Prochimenul cel mare al slujbei acestei Vecernii glăsuieşte: "Să nu întorci faţa ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi, ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pe el" (Triod). Tâlcuind sensul cuvintelor acestui prochimen, trebuie să spunem că, fiind în Biserică, stăm în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei Împărăţiei Sale. Trebuie să realizăm că aparţinem acestei slave, că viaţa noastră nu poate avea un alt ţel. Trebuie de asemenea să conştientizăm faptul că suntem exilaţi din acest "pământ al făgăduinţei" din pricina păcatelor noastre, fiind învăluiţi în întunericul şi tristeţea păcatului. În cele din urmă ne vom da seama că numai Dumnezeu ne poate ajuta şi sprijini în această durere. Aceasta este de fapt starea sufletească a creştinului la începutul Postului Mare, ca rob al păcatului.
La sfârşitul Pavecerniţei Mari din seara acestei duminici, preotul vine în faţa adunării credincioşilor, cerându-şi cuvenita iertare. Se obişnuieşte ca acum, la începutul postului, fiecare credincios să treacă prin faţa preotului, după slujba Pavecerniţei, închinându-se şi sărutându-i mâna dreaptă, în semn de împăcare. Preotul se închină şi el de fiecare dată. Credincioşii continuă mai apoi între ei această rânduială a iertării. Se creează astfel în Biserică o ambianţă în acelaşi timp tumultuoasă şi emoţionantă, cântându-se în acest timp irmoasele Canonului Paştilor, arătându-se prin aceasta încă de acum, de la începutul postului, faptul că finalitatea sa stă în gustarea bucuriei Paştilor sau a Învierii. Originea acestei rânduieli a iertării se găseşte în Palestina unde, după mărturiile Sfântului Sofronie al Ierusalimului, la începutul Postului Mare monahii se adunau în Biserică pentru a primi iertarea şi binecuvântarea stareţului lor şi a se împăca unii cu alţii, îmbrăţişându-se înainte de a pleca singuri în deşert până la Duminica Stâlpărilor sau a Floriilor.
Acest obicei al iertării, transmis şi păstrat până în zilele noastre, este o aplicare a pericopei din Evanghelia Sfântului Luca, citită la Sfânta Liturghie din această duminică: "Căci dacă iertaţi oamenilor păcatele lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri vă va ierta vouă păcatele voastre; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Mt. 6, 15). În Grecia, de pildă, până astăzi se obişnuieşte ca la începutul Postului Mare să-ţi suni cunoscuţii, cerându-le iertare şi dorindu-le post uşor. Lupta duhovnicească a Postului Mare n-ar avea nici o valoare dacă
n-ar fi anticipată de iertarea semenilor, după cuvântul Sfintei Evanghelii: "Dacă aducându-ţi darul tău la altar, îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă mai întâi cu fratele tău, după care venind adu darul tău" (Mt. 5, 23).
Să ne fie îndemn de vieţuire pentru întreaga perioadă a postului care va urma cuvintele imnului liturgic: "Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne" (Triod).
