Sărbătorile care există în Biserică nu sunt doar acte comemorative, evocări ale unor evenimente de mult trecute şi apuse. Hristos-Omul a făcut tot ceea ce face un om, în afară de păcat, tocmai pentru ca şi omul să poată face ceea ce este Hristos ca Dumnezeu. Şi pentru că fără El nimeni nu poate face ceva, creştinul încearcă şi vrea să se unească cu Hristos. Doar prin unirea cu Hristos omul poate ajunge la cunoaşterea şi trăirea adevărată cu Dumnezeu, la împărtăşirea de viaţă treimică. Pentru că omul este ceea ce mănâncă, împărtăşindu-se de trupul şi sângele lui Hristos, creştinul devine cosangvin cu El, devine fiu al lui Dumnezeu. De aceea, credinciosul caută şi vrea să se împărtăşească mereu de hrana de viaţă dătătoare.
Împărtăşindu-se de Sfintele Taine, creştinul îşi concentrează activitatea pe rugăciune şi fapte bune pentru menţinerea lui Hristos viu şi lucrător în trupul şi sufletul său. El nu trebuie să ţină rânduieli puritaniste de a nu mânca peşte sau anumite fructe, de a nu mai trăi viaţa. Singurul care trebuie stopat este păcatul, rivalul vieţii. Activităţi ca râsul, comunicarea cu ceilalţi, plimbarea sau jocurile pentru copii nu sunt interzise, ci chiar reflectă o trezire şi o manifestare a vieţii împreună cu Hristos. Nici nu mai trebuie menţionat că procesele biologice naturale nu au nimic în comun cu "pierderea" lui Hristos. Ceea ce îl distanţează pe om de Dumnezeu este păcatul. Respiratul sau suflatul sau dormitul nu pot alunga Duhul Sfânt. Prin împărtăşire nu Îl ţinem prizonier pe Dumnezeu, ci El Se coboară de bunăvoie să trăiască împreună cu cel ce doreşte aceasta.
Părinţii nu trebuie să pună pe seama Împărtăşaniei interdicţii nevalide, forţându-şi copiii spre un anumit comportament. Aceasta va determina pe viitor o repulsie sau frică nejustificată faţă de Sfintele Taine, o atitudine ostilă faţă de Biserica ce ar impune reguli drastice, care se interpune între om şi fericirea lui. Sfânta Biserică condamnă păcatul, nu plăcerea sau veselia. Ea nu promovează un dumnezeu maiestuos, dar ascuns, incapabil de comuniune şi împărtăşire. Biserica afirmă familiaritatea faţă de Hristos, un Dumnezeu care preferă şi vrea să se bucure alături şi împreună cu omul (Lc. 7, 31-35).
Urmând învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, nu există timpuri sau soroace rânduite pentru Euharistie, deşi postul este un timp de împărtăşire mai deasă. Unii, cu "oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului" (Cor. 2, 23), nu admit o apropiere mai deasă de Hristos. Cu privire la aceasta, protos. Petru Pruteanu spune că "majoritatea Sfinţilor Părinţi au practicat şi au recomandat împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă, sau mai corect: sistematică". În baza canoanelor 8 şi 9 apostolice, Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustră pe credincioşi: "În zadar se săvârşeşte Liturghia dacă nu vă împărtăşiţi!". Biserica Ortodoxă Română, prin Regulamentul Monahal, prevede chiar o pedeapsă canonică pentru monahii şi fraţii care se împărtăşesc mai rar de o dată pe lună, arătând prin aceasta necesitatea primirii dese şi regulate a lui Hristos.
Dumnezeu Se naşte şi vine pe pământ pentru a se putea împărtăşi tuturor, El fiind singurul capabil de a-l desăvârşi pe om, de a-i dărui împlinirea. O atitudine sănătoasă cere şi vrea să fie cu Hristos, vrea să participe la bucuria Naşterii Lui în inima omului.
