Reflexul evaluării din oficiu a celorlalţi se naşte dintr-un altul deja bine instalat, al supraevaluării de sine. O competenţă inconcurabilă, egolatru atribuită, ne îndreptăţeşte adesea, cu suficienţă, să emitem calificative sau corecţii atitudinale celor din jur. Discuţia nu vizează, prin urmare, atât criteriul de referinţă după care îi judecăm pe alţii, cât mai cu seamă atitudinea în sine. Pe cât de greu e să nu judeci, pe atât de uşor şi incitant este să judeci orice, în baza unui deliciu contestatar pervers deturnat pe considerente de rating comercial sau, mai grav, din pură ignoranţă. Aşa se face că, straniu şi regretabil, tocmai formele binelui sunt cel mai adesea (şi mai aspru) judecate şi minuţios trecute prin furcile caudine ale unor principii mai mult sau mai puţin asimilabile valorilor autentice! Într-un climat al derivei etice cvasigenerale, judecarea chiar şi a binelui devine o provocare căreia mulţi, punând-o pe seama unui spirit critic total greşit înţeles, îi dau curs exersându-şi abilităţi sofistice demne de cauze mult mai bune, dacă termenul acceptă aşa ceva. Dezacordul inerţial, necumpănit, arbitrar nu este o virtute a spiritului critic. Cu atât mai puţin maliţiozitatea profesionalizată. Pe când, la polul opus, în duh creştin, ne-judecarea semenilor este un abis al smereniei, o inefabilă frumuseţe de suflet.
Deşi este o tentaţie greu rezistibilă, a nu te pronunţa cu privire la comportamentul reprobabil al celuilalt nu echivalează cu pasivitatea ori cu indiferenţa. Poate fi, dimpotrivă, o opţiune lăuntrică lucid argumentată evanghelic. La fel cum a-ţi exprima, fără complexe de incapacitate critică, admiraţia faţă de un demers constructiv este un semn al decenţei şi al sănătăţii sufleteşti. Nu-i musai să ţi se ceară părerea în legătură cu o faptă lăudabilă ca să-i recunoşti acest merit, dar nici nu eşti forţat de nimeni să "aplici regulile" cu intransigenţă în ceea ce priveşte păcatul cuiva, radiografiindu-i fără pic de clemenţă "opera" şi învederându-i greşelile. Aceasta din urmă o poţi face doar în ceea ce priveşte propria-ţi traiectorie morală, cu scopul de a te îndrepta. În privinţa celorlalţi, judecata este a lui Dumnezeu. El constituie criteriul obiectiv al moralităţii şi autoritatea supremă. Judecata este, prin urmare, prerogativa Lui exclusivă. Acest principiu, cu multiple ilustrări biblice, nu e menit să contureze o grandoare insaţiabilă a lui Dumnezeu, ci să cultive smerenia şi pocăinţa omului. Aici e taina ne-judecării aproapelui. Minunate pilde din lumea patericală ne aduc înainte chipurile sfinţilor care refuzau să-i judece pe semeni, chiar dacă rânduielile obşteşti le-o permiteau. Întrebaţi de ce nu o fac, ei răspundeau că preferă să-şi vadă şi să-şi plângă propriile păcate, iar pe ale semenilor să le lase în seama judecăţii divine.
Dar superficialitatea pripită de care dăm dovadă în aprecierea oamenilor? O practicăm adesea, nu-i aşa? Dintr-o singură privire, ştim totul despre un om! Nu mai încape apoi îndoială că trăsăturile pe care i le atribuim astfel se regăsesc în caracterul său. Alteori, pe baza unui singur cuvânt sau gest ni-l definim suficient pe cel din faţa noastră, fără să luăm în calcul complexitatea insondabilă a persoanei, care-l poate aduce adesea pe om din adânc la înălţime, dar, ce-i drept, şi invers. Uităm, aşadar, de îngăduinţa blândă şi deschiderea cu care Domnul ne face datori faţă de semenii noştri.
