Părinte, în ce măsură Biserica îşi poate asuma nevoile sociale ale românilor, într-un dialog cu reprezentanţii tuturor segmentelor sociale?
Biserica Ortodoxă Română după anii '90 a redescoperit într-un ritm alert ceea ce în fapt nu a uitat niciodată, a redescoperit această punere în aplicare a unei vocaţii existente dintotdeauna. Sunt multe întrebări care s-au ivit şi care s-au conturat în toţi aceşti ani: până unde poate Biserica să se avânte în acest dialog cu Statul în a-şi asuma parte din nevoile sociale, care sunt cumva aşezate ca presiune asupra Bisericii. Există un orizont de aşteptare din partea credincioşilor şi, bineînţeles, există un segment sensibil, mass-media şi în general intelectualii, care doresc să teoretizeze şi în acelaşi timp să se exprime cu privire la ce ar putea şi ce ar trebui să facă Biserica. Cred că în ultimii 20 ani Biserica a reuşit să rămână într-un echilibru de angajamente. Acest lucru nu îl face dintr-o obligaţie, pentru că nu există legi care sancţionează aplicarea sau neaplicarea unei hotărâri în cadrul unui minister sau guvern. Statutul Bisericii fundamentează altfel filantropia. În raport cu Statul, Biserica şi-a păstrat dintotdeauna autonomia, iar această autonomie este în fapt tradusă printr-un partener social credibil.
Această mână întinsă credincioşilor, dincolo de rugăciune, trebuie privită într-o responsabilitate, în ceea ce ne priveşte, atât slujitorii, cât şi credincioşii. Dacă considerăm în substrat că există un contract nescris între slujitorii, angajaţii Bisericii şi beneficiari de tipul "pentru că eu sunt aflat în nevoie, cineva trebuie să mă ajute", este o premisă greşită pentru simplul fapt că nevoia de sprijin este evidentă. Aşezarea aceasta este una dificilă, de a ajunge într-o dificultate, în mod nejustificat, şi de a rămâne în dificultate în mod nejustificat, iar Biserica nu poate să conserve această stare de nepotrivire, care în fapt se ascunde prin acordarea foarte multor ajutoare sau servicii.
Consider că acest dialog între Biserică şi Stat trebuie să ducă la rezolvarea unor nevoi directe care ţin de servicii în general, de un sprijin material. Aceste nevoi ţin şi de consolidarea unor valori, atât în cadrul aspectului de cetăţenie al acestor persoane, cât şi al celor de întărire duhovnicească pentru a nu rămâne pe ambele laturi într-o stare de neîmplinire.
Biserica fiind un partener social nu poate să facă abstracţie de la legile şi standardele care sunt în vigoare. În acest sens şi noi alături de alţi furnizori de servicii respectăm regulile şi mecanismele aflate în uz. Există servicii primare precum servicii de consiliere, cantinele sociale, şi există servicii rezidenţiale care necesită asistenţă continuă, cazare şi alte tipuri de asistenţă. Biserica a reuşit să creeze o reţea de servicii care se întâlnesc în mai toate oraşele şi aş face referire la o reţea de centre educaţionale în care peste 1.000 de copii zilnic sunt în situaţia de a primi hrană, educaţie, asistenţă. Acestea vor întări aceşti copii să trăiască normalitatea.
În acest context al ajutorării semenilor, cum poate Biserica să-l facă prezent pe Hristos?
Marea majoritate a slujitorilor din sectorul social-misionar, preoţi din cadrul spitalelor, penitenciarelor sau a armatei ş.a. au conştiinţa apartenenţei la Biserică, atât angajaţii, cât şi beneficiarii. În momentul în care angajaţii au acest gând, că nu sunt angajaţi la un SRL, valorile şi aşteptările din partea noastră în ceea ce îi priveşte sunt foarte clar exprimate. Copiii, bătrânii şi oricare persoană aflată în dificultate ne aleg dintr-o listă de furnizori, pentru că preferă ca asistenţa să fie făcută cu un plus de demnitate şi valoare creştină atât de necesare persoanei umane, oriunde ar fi ea. Şi cred că în acest mod şi Hristos este prezent acolo unde cuvintele Sale prind viaţă.
