Există un viciu, poate cel mai ingrat, al relaţionării cotidiene cu semenii. Deşi avem impresia că totul merge bine, constatăm la un moment dat că sensul pe care l-am conferit enunţurilor (adesea şi gesturilor) noastre nu se regăseşte, aşa cum ne aşteptam, în recepţia persoanei căreia le-am adresat. Se produce, aşadar, o asimetrie perceptivă care, în formele ei mai accentuate, pune reale probleme exerciţiului comunicaţional curent. Aşa se face că, de multe ori, rostim cu nedumerire, dar şi cu oarecare năduf: "Ce spun eu şi ce înţelege el!?" sau "Nu asta am vrut să spun!". Simţim, parcă, de fiecare dată că nu am fost pe deplin înţeleşi. Uneori răspunsul sau reacţia celuilalt arată cât se poate de clar modificarea pe care o suferă conţinutul mesajului nostru, odată ajuns în conştiinţa destinatarului. Alteori, această incongruenţă dintre semnificaţia intenţionată de cel care emite un mesaj şi cea pe care o dovedeşte receptorul se face simţită mult mai târziu, odată cu consecinţele ei dintre cele mai neplăcute. Care să fie cauza unui asemenea fenomen care minează procesul comunicării, determinând indezirabilele şi frecventele "neînţelegeri" dintre noi?
Explicaţia rezidă într-o greşită înţelegere a valorii cuvintelor. Deşi oarecum paradoxal, ele nu-şi conţin sensurile. Noi, vorbitorii, suntem cei care le atribuim o anume încărcătură semantică, în funcţie de propriul nostru orizont lingvistic şi cultural. Argumentul existenţei şi utilităţii dicţionarelor are în acest context o valabilitate doar parţială. De ce? Pentru că, deşi încorporează o muncă titanică, dicţionarele nu fac decât să consemneze uzul lexical, dând expresie unei convenţii semantice minimale, nicidecum să genereze sensul cuvintelor. Să ne gândim numai la faptul, extrem de uşor confirmabil de către oricare dintre noi, că majoritatea sensurilor lingvistice pe care le deţinem şi le folosim nu au fost însuşite din dicţionare, ci deprinse din experienţa comunicării cu cei care au avut, în timp, un anumit rol în formarea noastră (părinţi, educatori, prieteni etc.). Prin specificul lor, situaţiile respective de comunicare au plăsmuit o anumită semnificaţie care îşi adună acum componentele din structura unică a conştiinţei noastre. Nu întâmplător, aşadar, conotaţia unui cuvânt sau a unei expresii diferă considerabil în planul subiectivităţii fiecăruia dintre noi. Înaintaşii noştri latini au aproximat cu înţelepciune acest fenomen, spunând: "Quot capita, tot sensus!" ("Câte capete, atâtea înţelesuri!"). Bunăoară, cuvântul "credinţă" întruneşte o diversitate considerabilă de nuanţe semantice în funcţie de gradul angajării spirituale a celui care îl foloseşte. Pentru un sociolog pozitivist reprezintă un element cuantificabil pe baza statisticilor, în timp ce pentru credinciosul preocupat de îmbunătăţirea lui sufletească înseamnă perpetua creştere în relaţia personală cu Hristos. De asemenea, accepţiunea cuvântului "dragoste" se modifică pe parcursul vieţii (îl înţelegem diferit la 10, 20, 40 sau 60 de ani), datorită experienţelor ce caracterizează acest sentiment de insondabilă complexitate. Şi exemplificările pot continua.
Această diferenţă de percepţie apare inevitabil în comunicare, dată fiind unicitatea indiscutabilă a fiecărei persoane. A spera într-o rezolvare a problemei ar însemna să fim utopici, dar nu ne împiedică, totuşi, să încercăm ameliorarea ei printr-o mai bună cunoaştere şi apreciere a semenilor cu care comunicăm.
