Lăcaşul de cult al creştinilor este biserica, locul în care creştinii devin "pietre vii" şi "casă duhovnicească", după cuvintele Sfântului Apostol Petru (I Petru 2, 5). Ca lăcaş de cult, Biserica este cetatea sufletului nostru, de aceea, frumuseţea ei îşi are temeiul în prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în sufletele noastre. Vorbim nu numai despre darul lui Dumnezeu revărsat asupra sfinţilor teologi, imnografi, asupra pictorilor, zugravilor sau arhitecţilor, dar mai ales despre lucrarea lui Dumnezeu în cei care doresc să înţeleagă frumuseţea obiectelor şi a actelor liturgice. Frumuseţea de care amintim nu trimite în mod evident la o atitudine estetică (gr. aisthisis - percepţie senzorială), pentru că ea nu are menirea să încânte simţurile, ci mai degrabă să le pregătească pe acestea pentru "vederea" celor nevăzute.
Spre exemplu, este remarcabil modul în care prezintă Sfântul Ioan Gură de Aur frumuseţea virtuţilor Sfântului Apostol Pavel în predicile sale, descriind în chip simbolic peisajul încântător al unei livezi înflorite, asociind fiecare virtute cu puritatea, culoarea sau mirosul fiecărui pom înflorit. În acelaşi chip fericit, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Biserica este icoană a întregii creaţii, a Cosmosului - numele de Cosmos însemnând în limba greacă Frumos. Aşadar, biserica este locul frumosului şi al armoniei divine, nicidecum o expunere imagistică, realistică sau artistică a firii umane sau a naturii înconjurătoare.
Dacă biserica este un loc atât de distins, este firesc să ne întrebăm dacă acele obiecte pe care le donăm lăcaşului de cult rezonează cu frumuseţea şi armonia celor nevăzute. Biserica are nevoie de odoare, fiindcă odorul sau darul se ridică la cinstea Celui care ne primeşte în bunătatea Sa, adică Dumnezeu, iar odată cu jertfa se ridică şi cel care o aduce. Magii au adus Mântuitorului trei odoare: aur, smirnă şi tămâie, dar nici unul dintre magi nu a plecat ruşinat, fiindcă strălucirea aurului a arătat-o pe aceea a credinţei lor, smirna a arătat chipul înfrânării lor, iar tămâia, pe acela al rugăciunii.
Există uneori în Biserică situaţia neplăcută când preotul primeşte donaţii în obiecte de cult fără să fie consultat mai întâi şi, la presiunea donatorilor, se vede obligat sau uneori o face deliberat (mai grav!) să le aşeze în locuri cât mai vizibile, chiar dacă sunt inoportune şi inestetice. În acest demers se pierde evident sensul faptei creştine.
Facem deosebirea între odoare şi podoabe nu din punct de vedere terminologic, ci din dorinţa de a descoperi intenţia celui care aduce la biserică jertfa sa, intenţie la care şi Dumnezeu caută şi răspunde. Într-adevăr, cel care îşi împodobeşte trupul atunci când vine la biserică va căuta să dea faptelor sale un caracter vădit, strălucitor, apreciabil, în timp ce un adevărat creştin va căuta la nevrednicia lui de a dărui cele pieritoare lui Dumnezeu, Care i Se dăruieşte pe Sine întreg. Lecţia despre cum trebuie să dăruim ne-o predă Dumnezeu, iar cel dintâi ucenic al Lui este preotul care aude la momentul hirotoniei sale din gura episcopului primind Sfântul Trup: "Primeşte acest Odor şi-L păstrează până la a doua venire a Domnului, când are să-L ceară de la tine." Despre acestea are datoria să înveţe şi pe alţii.
