Sfaturi practice în biserică: Optimism românesc

Cele două moduri de a privi România, dinăuntru şi din afară, au început să interfereze. Obsedantele critici cvasixenofobe pe care le primesc, cel mai adesea nediferenţiat, românii strămutaţi prin toată Europa au început să se audă şi în mediul autohton. Astfel, capcana generalizării necumpătate îi cuprinde şi pe cei care ar trebui, prin "tehnica" exemplului viu, să o contrazică. Am dobândit obişnuinţa de a eticheta dispreţuitor diverse neputinţe caracteriale, de care nu suntem nici noi înşine întru totul vindecaţi, cu discursul indignat, fatalist şi depreciativ de tip "Aşa e în România!", "Aşa sunt românii!" sau alte formulări cu expresivităţi şi mai triste. Oare nu este o atitudine ipocrită, dincolo de a se dori una moralizatoare? Nu cumva ne este mai accesibilă "căutarea cu frenezie a defectelor", vorba lui Mircea Eliade, decât luciditatea unei strădanii (auto) pedagogice salutare? Nimeni nu vrea să scuze, injust, tarele de comportament ale confraţilor de lângă noi ori ale celor care au mers, mânaţi de neajunsuri insuportabile (unii) sau persuadaţi de mirajul unui câştig facil şi ignobil (alţii), în străinătate, şi nici să nesocotească prejudiciul de onoare pe care îl resimte restul naţiei de pe urma unor exemple dezavuabile. Însă acest gen de diagnostic cu aspect de lamentaţie inertă a devenit o modă, un reflex contraproductiv cu efect bumerangic. Ruşinea de noi înşine şi tonul autoimprecativ adoptat în faţa "oglinzii" pe care contactul social cu Europa ne-o arată au în cele din urmă un pervers efect inhibitoriu asupra poporului român. Qui prodest? Mai degrabă, cu asumarea sinceră a unei anumite stângăcii a moravurilor, inerentă primei interacţiuni masive cu lumea occidentală, ar trebui să depăşim stadiul blamării distanţate a conaţionalilor noştri care, tributari unei educaţii deficiente, pică testul probităţii şi al manierelor civice pe meleaguri străine. Extremele unei dialectici persistente, idilizarea psihologiei şi a ethosului mioritic, pe de o parte, şi urâţirea depresivă a realităţilor interne pe fondul unor culpabilizări pătimaşe, pe de alta, ar trebui cumva temperate printr-o analiză obiectivă a perspectivelor, urmată de un impuls revitalizant. Pe lângă eşecurile sale perpetue, unele într-adevăr exasperante, România merită creditul reconstrucţiei, mai întâi pe fundamente morale şi, apoi, fireşte, pe unele socio-economice. Efortul de a redescoperi frumuseţea clasică de caracter a românului, creştin, franc şi omenos din fire, nu este atât de descurajant pe cât îl arată unii. Ţara noastră de valahi, moldoveni, ardeleni, olteni şi bănăţeni neaoşi are încă virtuţi genuine cu care să învingă defetismul pandemic al societăţii europene actuale. La fel cum deţine un potenţial economic, peisaje şi resurse naturale demne de luat în calculul unei valorificări viabile. Nedescoperiţi sau mai bine zis ne- "mediatizaţi", oameni de remarcabilă consistenţă intelectuală grădinăresc, cu modestia lor strălucitoare şi rarisimă, straturile culturii naţionale. Tineri inventivi şi dinamici aşteaptă argumentul de bun-simţ care să-i ţină în ţară. Oameni care nu şi-au pierdut cultul onorabil al muncii şi-ar pune oricând braţele şi priceperea în slujba unui viitor mai bun. Trebuie doar să (con) lucrăm toţi, de la vlădică la opincă, fără prejudecăţi sumare şi scepticisme cronicizate, la reabilitarea ei, acolo unde este cazul. Pentru că, repet, nu în toate privinţele suntem falimentari. Există opinii favorabile nouă, întemeiate, şi nu puţine. Străinii care vizitează România ne descoperă apanajele, onorante, pe care noi le ignorăm blazaţi. Şi totuşi, vizita şi aprecierile lor nu ne îndeamnă la introspecţie şi judecată mobilizatoare de sine. Hiatusul axiologic pe care modernitatea îl cultivă la nivel doctrinar în raport cu tradiţia nu este inatacabil, ci doar vizibil deconcertant pentru noi. Prin urmare, neocontextualizarea valorilor creştine nu presupune şi alterarea lor. Principiile evanghelice nu sunt anacronice, ci doar neasumate. În imuabilitatea de sorgine divină stă veşnica lor prospeţime cu care întâmpină viaţa. Toate aceste realităţi îşi aşteaptă un nou început. Depinde doar de noi să-i dăm curs. Frumos şi încurajator sună o zicală românească: "Începutul este jumătate din drum".